Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "film"

Ce fel de Românie o să-i fiu Marei? Ce fel de mamă?

De 22 apr., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ziua de Paște a adus o ușoară modificare în rutina noastră. Am lăsat copilul să facă ce vrea. S-a jucat Roblox aproape toată ziua. Firește că a mai mers la baie și nu am scutit-o de pilates. Am lăsat copilul să mănânce ce vrea. A topit un iepure imens de ciocolată și niște presupuși biscuiți cu ovăz. Presupuși deoarece a sărit pisica în tavă și au devenit un fel de prăjitură ruptă.

A doua zi ne-am reluat programul ușor zăpăcite. Am ales să vizionăm Spanglish, un film bun cu Adam Sandler. Părinții de fete să nu-l ocolească. În timpul filmului pun de multe ori pauză. Mara se întoarce să-l pupe pe Motan. Uite, mami, e așa drăguuuț! Mara cere la baie. Mara poftește fructe dacă avem un bol cu popcorn sau popcorn dacă avem fructe. Eu îi atrag atenția asupra unei replici. La Spanglish a venit repede pauza. Fata declară despre mamă: Ea este Mexicul meu. M-am întors spre Mara: Eu sunt România ta.

Ne-am oprit din vizionat. Mara a pus pauză după o oră. Mâine, mama. Am rămas pe gânduri. De ce eu m-am atașat de pământ și de limbă? Poate pentru că am adormit de multe ori pe câmp? Poate pentru că prima oră de franceză m-a speriat atât de tare că m-am refugiat în propria limbă pentru consolare?

Și eu, la fel ca mama din Spanglish, am ținut ca Mara să facă rădăcini în România. Să-i fie clară identitatea. Oriunde o să aleagă să-și trăiască viața, să știe de unde se trage. Când o să mă întrebe degajat cum se zice un cuvânt în română, n-o să mă smiorcăi. O fac acum când tastez. Când o să pronunțe cotolet în loc de cotlet, n-o să mă bosumflu. O să râd de ea. Eu o să fiu România ei. O să-i reamintesc cuvintele. O să-i corectez greșelile. O să rămân plictisitoare toată viața pentru ea. Dar nu o să uite.

Ceea ce simt, să nu trageți concluzia că e patriotism. E doar iubire. Aș merge să trăiesc luni sau ani în Africa, Paris, pe o insulă în Grecia sau Londra. Dar m-aș întoarce. Nu să mor aici. Din nou, nu e patriotism. Să mai văd dealurile de la Schela. Să aud vântul. Să mă scald în Dunăre. Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine după ce mor. Țin să controlez cum mor. Restul e o ieșire din lume care nu mai reprezintă o grijă pentru mine.

Cred că e trist ce am scris. Greu scap de patetism. Se amestecă prea multe persoane în viața mea de mamă. Probabil de aceea a avut așa mare impact filmul asupra mea. Știți cum e când cineva are ceva cu copilul tău? Presupune că-i cunoaște mai bine nevoile? Unii aveți habar despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar despre ce vorbesc.

S-a întâmplat să o nasc într-o zi de duminică la șapte și cincisprezece minute seara. N-am cerut părerea nimănui dacă să o nasc sau nu. Nici pe a tatălui ei. A fost un accident și m-am aruncat cu capul înainte. Ca să-mi înțelegeți furia cu care scriu uneori. Tatăl ei m-a lăsat să decid pentru că ajunsese să-mi cunoască felul de a gândi. Nu-ți cer nimic pentru că nu o s-o faci. Ani mai târziu lupt pentru a fi mama propriului copil, pentru a face educație după propriul cap. Același cap care a ales s-o aibă.

Mara are doi părinți care o iubesc nespus. Mara mai are multe persoane care-și dau cu părerea despre educația și nevoile ei. Mama din Spanglish a reușit să-i facă educație fetei după principiile ei. Sunt curioasă de mine. Ce fel de Românie o să-i fiu? Ce fel de mamă o să-i fiu?

Foto: Mile Sepetan

Mie trebuie să mi se scoale

De 16 oct., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Există vreun motiv întemeiat pentru viol?

Continuăm să ne adresăm această întrebare. Filmul Mo, văzut recent, readuce în atenția publicului violul. Pentru unii dintre noi, violul constituie un subiect perimat. Dar. Adolescenții glumesc pe seama violului. Bărbații întrețin relații sexuale cu minore. Pentru că ele arată într-un fel. Pentru că uneori nu înseamnă da în capul lor.

Există oameni care acționează corect. De aceea funcționăm. Din nou dar.

Dar de ce bărbații nu acceptă acel nu din partea femeii? Ea a inițiat joaca. Ea și-a dezvelit singură trupul. Ea a revenit asupra faptei. De ce o femeie nu poate să se răzgândească cu un bărbat între picioarele ei?

Cred că am un răspuns pregătit. După film, mi-am analizat experiența sexuală. Fărâme rămase din conversații, bucăți mici de sentimente intime scăpate în așternuturile transpirate s-au adunat într-o imagine de ansamblu sub forța replicii: Mie trebuie să mi se scoale!

Fără nici un fel de grandoare feminină, fără a căuta să dau întâietate propriului sex, socotesc că în acest punct, femeia deține un avantaj pe care bărbatul nu-l trece cu vederea. Pentru a face sex, femeia nu trebuie să facă propriu zis nimic cu vaginul. Nu ceva vizibil în orice caz. Lubrifierea vine de la interior. De aceea violul este dureros. Fără lunecare, vaginul se frânge. Un fost primar de la Severin este întregistrat cum afirmă că vrea să dea în fetițe, cu penisul, firește, să le audă cum pârâie, ca lubenița. Bolnavilor le place asta.

Pentru orice act sexual, bărbatul acționează. Penisul se ridică. Implicațiile psihologice sunt cunoscute publicului larg. Identificarea bărbatului cu competențele sexuale constituie alt subiect.

Un bărbat nu acceptă nu-ul femeii pentru că el nu are opțiunea de a se răzgândi. Lui i se scoală sau nu i se scoală. Nu i se scoală și se răzgândește. I se scoală, iar apoi i se înmoaie. Nu alege. Se întâmplă. Câte femei nu au consolat bărbatul pe toată perioada lor de ființe active sexual? Nu e grav. Se mai întâmplă. Nu contează. Te iubesc.

O femeie are două reprezentări în viața bărbatului, de mamă și de prostituată, iar un eșec în pat vine cu două lovituri insuportabile pentru mintea reptiliană. Înfrângere în fața autorității materne. Înfrângere în fața unei figuri cu rang inferior. Cu alte cuvinte, nu este bun de nimic. Aceasta pare să fie percepția despre sine.

Nimic din toate astea nu este adevărat. Femeile o știu. Bărbații o știu. Asta nu ne împiedică să greșim. Să repetăm. Să nu învățăm din greșeli. Greșim ca să greșim din nou.

Nu înseamnă nu. Violul presupune durere, umilință, anulare.

Nu este un subiect pe seama căruia să râzi. Nu e un subiect de ignorat. Nu înseamnă nu și atunci când bărbatul este deja în femeie. Îmi pare sincer rău pentru acest avantaj al speciei, dar o femeie poate să aleagă și după ce a început mișcarea de du-te vino.

Vino! Du-te! Se poate.

Foto: Bogdan Mosorescu

Șșșt, arta este pentru toată lumea. Cum o livrăm?!

De 24 mai, 2018 0 Colaborari , , , , 0

E așa o alergătură culturală zilele astea prin Timișoara! Ne distrugem flecurile. Am dus deja două perechi de pantofi la reparat. TESZT, Festivalul filmului european, Festivalul muzicii corale, manifestări culturale care ne scot din casă și ne bucură. Și le-am notat doar pe cele preferate de mine. Lista activităților demne de luat în seamă continuă.

Mi-ar plăcea să împărtășesc cu dumneavoastră experiența de ieri de la spectacolul KA-F-KA din cadrul TESZT. Merg la reprezentările teatrale fără să citesc un cuvânt despre. Oricum le aleg pe sprânceană: după autor, după regizor, după actor, după o recomandare de seamă. Pe mine Bogdan Mosorescu mă scoate mult la teatru. Vară mea, mergi la aia! Și merg fără să fac nazuri. El știe mai bine ca mine. Nu înseamnă că mie o să-mi placă în mod automat.

Asta s-a întâmplat și aseară. Mi-au plăcut bucăți din spectacol. De la Noica m-am obișnuit să separ în părți. Întregul m-a plictisit. Un actor cu un trup senzațional lucrat a executat Metamorfoza lui Kafka într-un ansamblu de mișcări ritmate. Jocurile și efectele de lumini m-au interesat în cel mai înalt grad.

De priceput mai puțin. La o grimasă a studentei Andreea Moldovan, se afla în stânga mea, am șușotit ceva despre un gândac. Într-o bună dimineață, când Gregor Samsa se trezi în patul lui, după o noapte de vise zbuciumate, se pomeni metamorfozat într-o gânganie înspăimântătoare.

Andreea a răspuns: Noi (spectatorii din sală) suntem Procesul. Nu știm ce se întâmplă.

M-a încântat schimbul acesta de replici. M-a amuzat. Am primit un șșșt. Pentru unii dintre dumneavoastră nu înseamnă nimic, dar întâmplarea legitimează munca artiștilor. O studentă a menționat Procesul lui Kafka. Tinerii citesc. Un alt student, în spatele meu, îi povestea unui domn în vârstă Metamorfoza.

Arta este pentru toată lumea. Nu găsim întotdeauna instrumentele potrivite să o livrăm. De aceea există angajați închipuiți, dar permanenți, fac parte din, care se străduiesc să fie prezenți, să existe, să instige, să acționeze întru dezvoltare intelectuală.

Avem strămoși comuni cu maimuța, adevărat.
În timp, am ridicat diferite societăți, iar în societate, instinctul e detronat. Pentru control și pentru delectare, omul a început să manifeste măiestrie, pe categorii bineînțeles. Așa au apărut muzicienii, actorii, scriitorii, femeile cu pălării.

Apropo de, imediat o să scormonesc după o pălărie pentru Gala Vox Mundi de sâmbătă.

Ne vedem!

Foto: Ciprian Roșca

Forever and a day la Iulius Mall

De 24 iul., 2017 0 Colaborari , , , 0

Cultura, aici în Europa, ne-a dat următoarea reprezentare: toate drumurile duc la Roma. În jungla urbană, oricare ar fi ea, de pe orice continent, drumurile au ajuns să ducă la mall. La Timișoara, Iulius Mall se ivește în drumul cetățeanului.

Pe perioada verii, raționalizăm distracțiile din cauza caniculei. Nu putem să părăsim orașul în lunile iulie și august. Nu reușim nici să evadăm de la asfalt în natură la fiecare sfârșit de săptămână. Munca ne reține.

O soluție la aceste circumstanțe este Iulius Mall. Primul motiv și cel mai avantajos: aerul condiționat. Al doilea, cel mai important și dorit, magazinele pline de tentații vestimentare. Pret a porter-ul a reușit să flateze și cele mai exigente gusturi. Al treilea motiv, distracția.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

A lua cina la restaurant seduce pe oricine indiferent de vârstă. Copilul are o burtică care chiorăie, adolescentul halește pentru creștere, femeia cucerește prin farmece și rochii, bărbatul își expune masculinitatea, familia se adună laolaltă, bunicii și bunicuțele se reîntorc în vremuri doar de ei știute. Masa la restaurant ne determină să prețuim privilegiul de a fi acolo pentru cineva.

A ieși la film ține de agreabil și de nevoia omului de relaxare. Cina și un film alcătuiesc o reprezentare perfectă culturală. Suntem noi înșine: cu plăceri și necesități, cu instincte și educație.

E o poveste întreagă și mai ales poate fi povestea fiecăruia. Eu am lucrat cu o echipă pentru a vă oferi și imagini. Fetele, Georgiana și Zenobia, cu stil, eleganță și demnitate, au întregit cuvintele mele. Flavius a surprins stările.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Personajele lui Shakespeare, atunci când își declară dragostea, rostesc: I will love you forever and a day. Simt întocmai când mă gândesc la a lua cina și a vedea un film la Iulis Mall. Importantă este ziua aceea de după eternitate. Dacă am putea să ne trăim viața începând cu ea ne-am descoperi mult mai fericiți sau simplu fericiți.

Fără putință de verificare a expresiei lui Shakespeare, deținem posibilitatea probării unei zile la Iulius Mall. Cina și un film nu au stricat niciodată nimănui, dar beneficii numără necontenit.

Țineți minte, forever and a day la Iulius Mall Timișoara.

Foto: Flavius Neamciuc
Modele: Georgiana Medrea și Zenobia Lazarovici
Ținutele fetelor au fost asigurate de magazinele: Nissa și Tenue de Saf.
Cina: La Vela
Film: Cinema City Timișoara

Fiecare cu morții lui

De 30 mai, 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Într-o zi obișnuită găsesc diversitatea cel puțin interesantă. De multe ori conține frumusețe. În zile abracadabrante, varietatea îngenunchează conștiința.

Ieri am făcut parte dintr-un juriu. Iulius Mall Timișoara a găzduit concursul organizat de MCS Models, Miss și Mister Junior 2016. Am privit și am admirat copii, conștiințe nealterate ale societății actuale.

Cu ore înainte de concurs, am ținut pe genunchi o carte semnată Freud. Am citit un eseu despre moarte, despre cum ne raportăm la ea.

Seara am revenit acasă și am vizionat un film despre Libia. Să vă explic. Filmul a devenit imaginea literelor din carte. Am reținut despre atitudinea omului în fața morții, o ignoră sau îi acceptă semnificația, sfârșirea vieții, dar cu un compromis, îi adaugă viața de apoi.

Moartea unui străin cântărește puțin, dar moartea unui apropiat, părinte, frate, iubit, prieten ne obligă să ne apropiem de moarte, să ținem seamă de ea.

Am văzut aseară în film o trupă specială de soldați americani luptând pentru viața lor. Omoară libieni, omoară străini până sunt uciși doi dintre ei. În prim plan chipul unui soldat american: sfâșiere, cu prietenul lui piere și o parte din Eul personal. Dialogurile dintre soldați evidențiază relația cu moartea: nimeni nu crede în propria lui moarte, în inconștient suntem convinși de nemurire, iar ideea de Dumnezeu se opune suspendării vieții.

Nu am vizionat singură filmul. Cu celălalt, partea masculină din Doi, povestisem pe zi despre relația cu moartea din eseul lui Freud. Când ne-am ridicat de la film, cu imaginea femeilor libaneze alergând spre luptătorii uciși, el a concluzionat: fiecare cu morții lui.

A suporta viața rămâne totuși prima grijă a tuturor oamenilor vii. Freud

Diversitatea unei zile obișnuite.

Despre celălalt

De 20 feb., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.

Egal și egalitate

De 3 feb., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

De-a lungul anilor, am citit cărți pe care am rămas blocată. Activitatea mea psihică nu reușește uneori să accepte unele lecturi ca pe ceva obișnuit, ceva peste care poți trece. Hop-hop în alte activități psihice. Nu trec, mă complac.
Similar, dar cu o schimbare, de la cuvinte, la imagini, mi se întâmplă să rămân blocată pe un film.
De o săptămână pendulez între Leonardo diCaprio și Jordan Belfort. Mi-e atât de greu să accept determinațiile, raționamentul și faptele acestui orator motivațional actual, fost agent de bursă.
Viața oamenilor bogați seduce, dar să urmărești această viață fastuoasă pentru droguri și curve mi se pare lipsit de sens.
Uneori totul se reduce la mâncare și instinct sexual sau fiecare dintre noi ne-am redus măcar o dată la asemenea nevoi.
Dar doar sex și droguri? Doar asta face viața plăcută și dorită? Iar aceste plăceri te determină să înșeli atâția oameni?
De la vizionarea acestui film mintea mea face zeci de asocieri. Joc o horă a minții aparent fără noimă.
I-am zis ieri surorii mele că poate mulțumirea sau norocul în viață stă în simplul fapt să ai un bărbat care nu te bate. Prea multe femei în jurul meu afirmă cu patimă că au avut o viață bună, bărbatul lor nu le-a bătut niciodată.
Dar bărbatul ți-a fost vreodată egal? Nu te-a bătut, dar relația a presupus vreodată acest fapt? Faptul de a fi egal.
Vedeți, mă feresc să scriu egalitate, căci egalitate nu a fost și o să fie niciodată între feminin și masculin, dar egali da.
A fi egal presupune parteneriatul, presupune absența fricii. Fără noimă, asta e activitatea mea actuală.
Urmează binefacerile, binele pe care-l faci pentru altcineva. Am mers zilele trecute să fac o donație la o bancă. Am intrat având în cap o anumită sumă. După bancă, urma să mai merg într-un loc, să achit o datorie, datorie care descria o plăcere vestimentară a mea. În timp ce așteptam, m-am simțit odioasă. Suma pe care o aveam în cap reprezenta jumătate din datoria mea. În fața ghișeului, cu o doamnă prea curioasă, de unde cunosc cazul, de la televizor, din altă parte, am dublat suma pe care  intenționam s-o donez.
Am plecat de la bancă foarte indispusă. Niciodată o donație în bani nu m-a făcut să simt că ajut, ci doar am creat un sentiment substitut de mulțumire.
Starea aceasta mofluză se alimenta dintr-o imagine din filmul Lupul de pe Wall Street, el și ea într-un pat acoperit de dolari care picau la fiecare legănat de șold.
E smintită lumea, da, dar nu sminteală mă indispune, ci trivialitatea lumii. Lămâia nu ajută, nimic nu ajută.
Se schimbă ceva, acei doi trei idealiști ai lumii, idealiști de care toți râd, ei, tocmai ei, mai reușesc să pună o virgulă, să schimbe sensul lumii smintite.

Marele Gatsby

De 30 mai, 2013 7 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am citit acum câțiva ani Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Azi, acum, răsfoiesc paginile cărții și încerc să găsesc un pasaj care mi-a rămas foarte clar în amintire. La pagina 40, ediția cărții mele, începe petrecerea de la apartamentul închiriat de Tom Buchanan. Din toată cartea, eu am păstrat în amintire beția aceea. Detalii despre căldura verii, despre câine, alcool și mobilier.
La finalul cărții eram foarte sigură că am lecturat un roman nu pe gustul meu. Nu-mi schimb azi părerea, dar între timp, am luat mai mult aminte de acei ani. Am citit mai multă literatură americană, iar cu Kerouac s-a produs o schimbare.
De la Kerouac nu am mai citit literatura acelor ani cu pretenții, ci cu afecțiune. Nici azi nu înțeleg foarte bine acel stil de viață, dar îl accept, accept mai ales dorul de ducă și individualitatea.
Revenind la Gatsby, am văzut filmul imediat ce a apărut, poate e singurul film pe care l-am așteptat.
Mi-a plăcut, mi-a plăcut filmul în detrimentul cărții. Observ acum că a declanșat o oarecare isterie în rândul duduilor. Oare ce anume s-a apreciat? Visul? Iluzia? Tragedia? Iubirea?
Înclin foarte mult să cred, bazându-mă doar pe intuiție, așadar, oricine mă poate nu contrazice în afirmație, ci desființa cu argumente, că acest film le-a plăcut într-o notă de confirmare și consolidare a supremei iubiri.
Au mers duduile la film și au trăit în orele derulării filmului o iubire la care au visat sub pătură în adolescență. În adolescență adormeau cu gândul la iubire, în prezent s-au trezit cu gândul la iubire.
Au fremătat și suspinat în sală, poate au uitat chiar să-și mănânce popcornul, iar când lumina a izbucnit în sală, fiecare a clipit mulțumită că se întoarce acasă în relația ei plină de confort.
Nu mă exclud de obicei când fac afirmații despre sexul feminin, uneori suntem doar femei, indiferent de educație și personalitate, dar acum un oarecare sentiment de nedreptate îmi permite să rămân în margine și doar să le observ pe aceste extaziate care și-au falsificat câteva ore de realitate sperând cu gândul la marea iubire, dar trăind o iubire confortabilă.
Aproape nimic nu e confortabil în iubire. Aproape nu-mi înțeleg iritarea și ce anume le reproșez, dar simt deviată experiența pe care a adus-o cartea lui Fitzgerald. Cum fiecare a avut o anumită simțire după vizionare, și cum tocmai simțirea e cea mai importantă, eu totuși mă întreb dacă ele s-au întrebat cât de adevărate sunt simțirile lor și dacă se pot încrede în ele?
Sau s-au întors pur și simplu în relația lor ușor mofluze, dar mulțumite de confortul sentimental?
Cartea are mai multe planuri și îmi pare rău că planurile s-au pierdut în vise de gâște, poate asta mă irită cel mai tare.
Eșecul unui om constituie o experiență, eșecul lui Gatsby constituie eșecul fiecăruia dintre noi în fața iubirii, și fiecare dintre noi trăiește în eșec ignorându-l.
Iubirea aparține oamenilor, dar iubirea nu se vinde oamenilor.