Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.