Amintirile frumoase, datoria adultului

15310287_1384327964910687_1719150466_nÎntrebarea dimineții, la cafea sau la un ceai, ce ți-a adus Moșul? În 6 decembrie majoritatea oamenilor au conversația asigurată. Socializarea se înfăptuiește de la convenții.

Cum lucrez într-un colțișor de acasă, fără colegi, defulez pe blog. O să vă povestesc cum mi-am petrecut seara de Moș Nicolae. Mi-aș fi dorit să comand de la chinezi, să privesc la Big Bang Theory și să beau bere. Asta-i pofta ce-am poftit.

Mi-am așezat pofta în cui și am făcut turtă dulce cu Mara. Pregătirile au început de duminică. Duminică am cumpărat cele necesare, forme, hârtie de copt etc. Nu vreau să vă plictisesc. Ieri pe zi am frământat aluatul și l-am așezat la frigider până am luat mica bestie de la școală. Ne-am apucat de turtă dulce ca să treacă timpul până a ajuns Moșul să umple cizmele.

De ce am ales să facem turtă dulce? Pentru amintirile Marei. Când o să fie adult poate o să menționeze în treacăt despre cum a copt ea cu mama turtă dulce. Cred în impact și impresionabilitate. Așa ne păstrăm copilăria, din momente surpriză și emoție. Păstrăm ce ne-a impresionat, pozitiv sau negativ. Aseară am încercat să construiesc o amintire frumoasă și caldă.

A întins aluatul, m-a ajutat, și-a confecționat propria turtă dulce, un brad cu un vârf mai greu ca întregul și cocoloașe reprezentând globuri. L-am așezat cu grijă în tavă, iar ea a mai arătat din nou cu degetul că este al ei.

Mama și-a îndeplinit rolul. Amintirile frumoase sunt tot o datorie a adultului. Alegem să facem copii, ne dedublăm, părinte și femeie sau părinte și bărbat. Obligatoriu împreună și fără a renunța pe parcurs la unul dintre ei. Copiii au nevoie de părinți, părinții au nevoie de ei înșiși.

Am răspuns aseară nevoilor Marei, azi de dimineață scosei cărțile de la Gaudeamus din bibliotecă și îmi rezervai un bilet la teatru. Sunt atentă la nevoile mele, depresia nu mă avantajează.

Voi cu ce gânduri v-ați petrecut seara?

Gânduri, nu sentimente, atenție!

Despre celălalt

Rar. Nu. Foarte rar am scris pe blog despre filme. Dacă stau să mă gândesc, știu că am intenționat să scriu despre filmul Domnișoara Cristina după Mircea Eliade, dar intenția nu a devenit faptă.
Acum însă o să amintesc două filme, Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona.
Jack goes boating mi-a revenit sub formă de recomandare de la Vladimir. Vicky Cristina Barcelona stă într-o plăcere a mea pe care mi-am satisfăcut-o aseară.
În următoarele rânduri nu va urma o cronică de film. Din primul film amintit o să povestesc o fază. Jack, personajul principal, interpretat de Philip Seymour Hoffman și Connie, nu cunosc numele actriței, se află în pat. Fiecare îl întreabă pe celălalt ce-și dorește de la un bărbat sau de la o femeie.
Ah!
Aș șterge, nu-mi place formularea, dar e necesară informația. Probabil e necesară. O să încerc altceva. O să pândesc crearea unei imagini.
Un bărbat și o femeie în pat pentru prima dată. Celălalt, reprezentat pe rând de bărbat și de femeie, întreabă: ce-ți dorești de la mine?
Ea răspunde: mi-aș dori să simtă că poate să-mi spună adevărul.
Impact.
Pentru mine, tot filmul s-a concentrat în această frază. Connie a exprimat atât de bine ceea ce eu însămi aștept de la un bărbat. Să simtă că poate să-mi spună, să simt că pot să-i spun. Orice, orice sentiment mârșav, rușinos, departe de cerințele sociale și feminine.
La Vicky Cristina Barcelona m-am zgâit. În cele câteva minute în care s-a construit încercarea de a prezenta lumii și în lume un cuplu format din 3 persoane m-am studiat, m-am întrebat, am râs singură.
Da, pe alocuri, printre altele, printre alții, pot accepta că un cuplu descrie egoismul. Oamenii tind să se facă stăpâni peste celălalt, instinctul de a stăpâni e la fel de puternic ca acela de supraviețuire. Mintea mea i-ar comanda trupului și l-ar controla până la un punct într-o relație cu ușile și ferestrele deschise. Apoi m-aș întoarce primitivă la doleanța lui Connie, spune-mi adevărul, povestește-mi când te devorează dorința, când te chinuie imaginea altei persoane, când ai depășit limita socială. Sentimentele nu au limită.
Dacă persoanele geloase ar accepta asta, sentimentele nu au limită, iar îngrădirea aduce doar frustrări, ranchiună, răutate.
Jack goes boating și Vicky Cristina Barcelona, două filme, doi stimuli, doi factori care mi-au răsucit și stors sensul firescului în cuplu.
Până acum, am observat că prin firesc se traduce abandonarea unui anumit fel propriu de a fi.
Oare ce-i încurcă pe oameni cel mai mult să fie oameni, sufletul sau gândirea?
Nici sufletul, nici gândirea, trupul.