Ce fel de Românie o să-i fiu Marei? Ce fel de mamă?

Ziua de Paște a adus o ușoară modificare în rutina noastră. Am lăsat copilul să facă ce vrea. S-a jucat Roblox aproape toată ziua. Firește că a mai mers la baie și nu am scutit-o de pilates. Am lăsat copilul să mănânce ce vrea. A topit un iepure imens de ciocolată și niște presupuși biscuiți cu ovăz. Presupuși deoarece a sărit pisica în tavă și au devenit un fel de prăjitură ruptă.

A doua zi ne-am reluat programul ușor zăpăcite. Am ales să vizionăm Spanglish, un film bun cu Adam Sandler. Părinții de fete să nu-l ocolească. În timpul filmului pun de multe ori pauză. Mara se întoarce să-l pupe pe Motan. Uite, mami, e așa drăguuuț! Mara cere la baie. Mara poftește fructe dacă avem un bol cu popcorn sau popcorn dacă avem fructe. Eu îi atrag atenția asupra unei replici. La Spanglish a venit repede pauza. Fata declară despre mamă: Ea este Mexicul meu. M-am întors spre Mara: Eu sunt România ta.

Ne-am oprit din vizionat. Mara a pus pauză după o oră. Mâine, mama. Am rămas pe gânduri. De ce eu m-am atașat de pământ și de limbă? Poate pentru că am adormit de multe ori pe câmp? Poate pentru că prima oră de franceză m-a speriat atât de tare că m-am refugiat în propria limbă pentru consolare?

Și eu, la fel ca mama din Spanglish, am ținut ca Mara să facă rădăcini în România. Să-i fie clară identitatea. Oriunde o să aleagă să-și trăiască viața, să știe de unde se trage. Când o să mă întrebe degajat cum se zice un cuvânt în română, n-o să mă smiorcăi. O fac acum când tastez. Când o să pronunțe cotolet în loc de cotlet, n-o să mă bosumflu. O să râd de ea. Eu o să fiu România ei. O să-i reamintesc cuvintele. O să-i corectez greșelile. O să rămân plictisitoare toată viața pentru ea. Dar nu o să uite.

Ceea ce simt, să nu trageți concluzia că e patriotism. E doar iubire. Aș merge să trăiesc luni sau ani în Africa, Paris, pe o insulă în Grecia sau Londra. Dar m-aș întoarce. Nu să mor aici. Din nou, nu e patriotism. Să mai văd dealurile de la Schela. Să aud vântul. Să mă scald în Dunăre. Puțin îmi pasă ce se întâmplă cu mine după ce mor. Țin să controlez cum mor. Restul e o ieșire din lume care nu mai reprezintă o grijă pentru mine.

Cred că e trist ce am scris. Greu scap de patetism. Se amestecă prea multe persoane în viața mea de mamă. Probabil de aceea a avut așa mare impact filmul asupra mea. Știți cum e când cineva are ceva cu copilul tău? Presupune că-i cunoaște mai bine nevoile? Unii aveți habar despre ce vorbesc. Alții nu aveți habar despre ce vorbesc.

S-a întâmplat să o nasc într-o zi de duminică la șapte și cincisprezece minute seara. N-am cerut părerea nimănui dacă să o nasc sau nu. Nici pe a tatălui ei. A fost un accident și m-am aruncat cu capul înainte. Ca să-mi înțelegeți furia cu care scriu uneori. Tatăl ei m-a lăsat să decid pentru că ajunsese să-mi cunoască felul de a gândi. Nu-ți cer nimic pentru că nu o s-o faci. Ani mai târziu lupt pentru a fi mama propriului copil, pentru a face educație după propriul cap. Același cap care a ales s-o aibă.

Mara are doi părinți care o iubesc nespus. Mara mai are multe persoane care-și dau cu părerea despre educația și nevoile ei. Mama din Spanglish a reușit să-i facă educație fetei după principiile ei. Sunt curioasă de mine. Ce fel de Românie o să-i fiu? Ce fel de mamă o să-i fiu?

Foto: Mile Sepetan

No Comments Yet.

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Solve : *
27 + 19 =