Vacanță arhitecturală


DSC_0230WC
În luna iunie, când am ajuns pentru prima dată pe Transalpina, am petrecut o noapte la Novaci. Novaci este un oraș din județul Gorj, Oltenia.

Cum am ales Novaci? Mai multe persoane m-au întrebat de ce nu am ales cazare în stațiunea Rânca. Am ales Novaci datorită pensiunii și vocii de la celălalt capăt de telefon. Stăteam la Starbucks și am început să caut cazare pentru Transalpina. Deschideam doar ferestrele care îmi făceau cu ochiul. Construcția clădirii mă oprește, iar așternutul din cameră mă ajută să decid. În felul acesta am ales. Nu mi-am dorit o stațiune anume, ci un pat decent, prefer un cearșaf alb.

Aspectul pensiunii, departe de ceea ce eu numesc kitsch, introduc aici și cele mai noi apariții arhitectonice care te întâmpină cu stâlpi paralelipipedici sau coloane, m-a determinat să sun. Vocea de la celălalt capăt, o vibrare caldă și profundă, mi-a confirmat opțiunea.

Când am intrat cu mașina în curtea pensiunii, mi-am venit în minte numele lui Geoffrey Bawa.

Geoffrey Bawa a fost un arhitect din Sri Lanka care a proiectat pornind de la nevoile locale. Clădirile reflectă tradițiile locale.

Comparația cu Geoffrey Bawa nu o luați literal. Nu există asemănari între construcții, m-a frapat doar lipsa elementelor de decor introduse intenționat pentru aspectul estetic.

Am petrecut o seară excelentă pe terasa pensiunii, la marginea pădurii, sorbind vin. Am dormit pe un așternut alb, iar dimineața ne-am luat la revedere cu promisiuni de revenire.

Am urcat Transalpina, am traversat stațiunea Rânca. M-am felicitat pentru cazarea de la Novaci. Rânca te sufocă prin dezordinea arhitecturală. Construcții fără un plan al nevoilor, cum am menționat mai sus. Alandala, pe grabă, pensiuni și hoteluri ridicate pentru beneficii pecuniare.

M-aș reîntoarce oricând la Novaci, absența kitschului, ieftineață cu pretenții, m-a convins. Stațiunea Rânca m-a respins.

Par înfumurată, posibil, doar v-am luat cu Geoffrey Bawa! Oricum aș părea, în contextul cerere și ofertă, refuz să cer kitsch.

Cererea mea: stil vernacular.

VERNACULÁR, -Ă adj. (Liv.) Care este propriu unei țări. [< fr. vernaculaire, cf. lat. vernaculus – indigen].

Notă: fotografie preluată de pe internet, Lunuganga.

Notă 2: oare cât costă să petreci un sejur într-un hotel conceput după viziunea unui arhitect?! O vacanță arhitecturală suna al dracului de bine.

Mami, plec la Sarmizegetusa

13450287_637439979753006_2531608664251612578_nMami, pot să merg la Sarmizegetusa? Nu ştiu ce să zic, tu faci pipi în pat, or să râdă colegii de tine.

Dialogul a fost între mine şi mama mea prin 1993 sau 1994. Prima mea excursie cu şcoala. Am lipsit. Nu puteam să mă fac de ruşine.

Am rămas acasă tristă, iritată, cu un nume: Sarmizegetusa. Despre Sarmizegetusa am păstrat adverbul acolo şi substantivele popor şi Dacia. Mama mă alinta uneori dacul meu datorită unei expresii de pe chip.

La istorie a încercat învăţătoarea să fixeze războaiele daco-romane, dar de mine s-a lipit Apolodor din Damasc. M-am zgâit minute în şir la macheta de la muzeu şi la piciorul podului din malul Dunării. Am încercat în fel şi chip să-mi imaginez podul peste Dunăre. Am eşuat, nu am stofă de inginer.

Am terminat şcoala, liceul şi facultatea, iar la Sarmizegetusa nu am ajuns. Am trecut pe lângă de atâtea ori. Acolo e Sarmizegetusa, dar nu am oprit.

Aşa creşte elevul român, cu Sarmizegetusa exprimat cu voce tare, impresionabilă. La opt ani copiii sunt impresionaţi de propria lor naştere, nu de naşterea poporului. La ruine alergă, fireşte, oasele cresc cu rapiditate, se împing, se ciup, râd nebuneşte de orice şi nu ascultă. Cu excepţia acelor doi-trei elevi ai fiecărei clase, privilegiaţi şi apreciaţi, care se ţin lipiţi de învăţători.

Anul acesta, în 2016, am mers la Sarmizegetusa. Nu am ajuns, am plănuit. Am oprit maşina, am cumpărat bilete, 10 lei, am cerut câteva explicaţii. Mi-am plimbat ochii pe bolovani. Am renunţat să pândesc emoţiile. Rar s-a întâmplat să mă încerce vreun sentiment. Am aşteptat ani în şir să fiu cuprinsă de ceva neexplicabil, de o stare dincolo de fiinţa mea conştientă în faţa monumentelor, clădirilor, tablourilor, incunabulelor, mănăstirilor şi aşa mai departe.

Nimic. Cel mai mult am reuşit să plâng, o mâţâială din aia pe care am dorit să o ascund. Am plâns într-un magazin din Paris, dar asta că mi-am amintit de bunica mea. La bolovani am rămas de neclintit. Am tras concluzia că pot cere aderarea la existenţialism prin atitudinea impenetrabilă în faţa realizărilor umane.

La Sarmizegetusa mi-am etalat ceva cunoştinţe, uite un capitel, dar atât. M-am întors pe călcâie şi m-am întrebat unde sunt lemnele văzute la prieteni pe facebook. Am dat un telefon şi am primit lămuriri. Eu mă aflam la Sarmizegetusa, lemnele sunt la Sarmizegetusa Regia.

Da. Până în 21 iunie 2016, solstiţiu de vară şi ziua mea de naştere, eu nu am avut această informaţie. Sarmizegetusa era un Nume, cu majusculă.

Am pornit spre Sarmizegetusa Regia. Drumul e bun şi nou. Poţi lăsa maşina într-o parcare amenajată, iar drumul până la sit mi-a amintit de urcarea spre castelul Neuschwanstein din Germania. Au lipsit cârnăciorii lor albi şi apa minerală naturală parţial carbogazificată.

Am urcat admirând. Se poate, dar am observat şi aspecte ale unui şantier românesc. Nu vrem să scăpăm de merge şi aşa.

La sit am căscat gura. Mi-a atras atenţia informaţia că ne aflat într-un loc străin de moştenirea noastră romană. Da, Sarmizegetusa Regia a fost capitală şi un important centru militar, religios şi politic dac. Nu m-a trecut nici o emoţie, am privit altarele cu dispreţ. Mi-am imaginat toţi primitivii cum sacrificau animale şi fecioare în numele ignoranţei. Mircea Eliade mă sprijină afectiv în asemenea situaţii. Istoria religiilor mă îmblânzeşte. Primitivismul nu e opţional în istoria nici unui popor. Am zburdat apoi prin sit. Atrage, pământul sclipeşte de la mica, mica este un mineral, iar eu am cules vreo 4 bucăţi să-i aduc fetiţei mele.

Am plecat, dar am privit în urmă. Subiectivismul, slăbiciunea orfanului, dacii au fost cuceriţi, curiozitatea învinsului şi a nostalgicului m-au reţinut pentru o privire peste umăr.

Intrarea costă 5 lei. Un preţ mic pentru o istorie veritabilă.

Mami, plec la Samizegetusa. Dialog din 2016.

Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!