Category Călătorii

  • Home
  • /
  • Category: "Călătorii"

Apa rece a râului să fie ultima grijă a părintelui

De 19 aug., 2019 0 Călătorii , , , , 0

Dacă decideți să călătoriți în grup la munte, am de făcut niște sugestii. Mamele să se adune cap la cap, fix ca oile, și să se chestioneze. Tu îi permiți copilului să se descalțe pe munte? Să intre în apa râului? Să stea pe telefon?

De la ultima excursie în Apuseni, am tras câteva învățăminte. Nepotrivirea în acțiuni a mamelor declanșează tărăboi. Potrivirea în acțiuni a mamelor menține o dezordine controlată.

Luni am ajuns la munte. Marți am urcat pe munte. Traseul l-am început din Stâna de Vale. Voiam să ajungem la cascada Moara Dracului. În primele cinci minute am dat de Izvorul Minunilor. Copiii au năvălit în apă. Apa e o sursă de fericire pentru copii. Aici găsesc înțelegere la hipopotami.

Mara s-a băgat cu picioarele în apă. Dunia tu o lași?! O las. I-am dat explicații Marei. Dacă te uzi, nu am bocanci la schimb. Mai bine te descalți și stai cu piciorul gol. Nu am comentat la copiii prietenei mele.

Îmi cunosc reputația și nu mă abat de la. Am gura mare, dar. Într-o excursie, în primele zile observ. În primele zile mi-am observat prietena în relația cu pruncii. Mi-am impus o unică regulă. Mașina nu pornea de pe loc dacă nu avea toată lumea centura. În rest ea discuta cu pruncii ei, eu cu Mara.

Mara pare să fie și ea un observator. Evaluează. Compară. Încearcă. Într-o dimineață mi-a cerut un pahar de suc. Sticla și paharul se aflau lângă ea. Care îți este neputința, Mara? Nici una, doar copierea comportamentului. Cel mai mic copil din grup, ieri a împlinit cinci ani. La mulți ani! Mamele fac multe pentru copiii lor. Prea multe dacă mă întrebați pe mine, dar să nu mă.

Dacă un copil vine la tine și îți pune piciorul în față pentru a-i strânge șnurul lărgit de la espadrilă, iar tu execuți, greșești. Îndeplinești sarcini pe care un copil le poate face singur pentru el. Am fost martor la această scenă pe o plajă acum câțiva ani. Nu am zis nimic.

Nici la munte nu am zis nimic primele zile. Altfel au stat lucrurile după. Copiii, oricât de nesuferiți sunt în comportament, pot fi controlați și îndrumați. Nu e valabil și pentru părinți. Cu prietena mea s-a întâmplat să formăm o echipă excepțională. Am glumit despre organizarea noastră la peștera Urșilor. Am cerut bilete pentru familie de lesbiene. Familia avea parte de reducere. Am primit.

Nu ne-am contrazis în fața copiilor și nu le-am dat comenzi diferite pentru aceeași acțiune. Am funcționat ca un grup, iar uneori ca două grupuri: adulți și copii. În confruntarea celor două grupuri, cu puterea de decizie la adulți, am decis ca cei mici să-și asume consecințele comportamentului prin extindere la ceilalți. Dacă unul dintre ei nu asculta, am avut un episod în peșteră în care ne-am trezit cu propriul copil ghid, toți suportau consecințele. La a doua peșteră, am vizitat două, Meziad și Urșilor, au funcționat ca un grup care avea un buget de cheltuit afară, condiționat pe buna purtare a tuturor.

Ca mamă, la o evaluare, nu aș ieși bine. Mă bazez pe reprezentări despre mamiceală. Mi-am vaccinat copilul. Teroare printre mamele doctor fără școală. Ca bebeluș, am lăsat-o pe Mara să plângă. M-am certat cu bunicii pentru ciocolată și hrănirea fricilor. Nu face aia, nu te apropia, păcălitul fără rost. Deși dorm cu Mara în același pat uneori, nu susțin somnul pruncului cu părinții. Etc!

Undeva primesc scor maxim. Mereu am fost corectă. Nu favorizez, ascult dramele copilului, caut motivele din spatele acțiunilor, îmi respect promisiunile și cuvântul.

Pentru mine e clar că Mara este o persoană separată de mine. Nu-mi doresc nimic mai mult pe lumea asta decât un copil independent. Independența stă și în umblatul prin bălți. Dragi părinți, jucați-vă cu copilul în copilărie, nu cu acest moment al vieții.

Lăsați copiii să încerce. Apa rece să fie ultima dumneavoastră grijă.

Stâna de Vale, un loc pocit de mâna omului (Micula)

De 13 aug., 2019 4 Călătorii , , , , 0

Săptămâna trecută, într-o zi de luni, porneam pe drum spre Apuseni, Stâna de Vale. Mi-am rezervat o cabană de pe Booking. Am călătorit cu Mara, o prietenă și cei doi copii ai ei. Grupul acesta, format din mame și copii, ne-a condiționat cazarea. Să avem un restaurant în apropiere unde să ne hrănim după ce coborâm de pe munte. Să existe o bucătărie unde să luăm micul dejun. Așternuturile să fie albe, cerere personală. Să se încuie ușa. N-am luat în calcul acest fapt, dar pe viitor o să fie pe listă.

La cazare, nimic nu s-a potrivit cu ceea ce găsisem pe Booking. Începând cu cabana, alta decât cea din poză, până la ușa care nu se încuia, rezervarea s-a dovedit un eșec total. Cum nu mi-e frică de ceartă, ba chiar o provoc de multe ori, am inițiat un schimb de mesaje în care am prezentat ce am găsit la cazare. Susținută de fotografii, de gura mea mare, de încăpățânare, de neacceptare, nu perpetuez acel merge și așa românesc, am cerut o soluție deoarece am refuzat să mă cazez în acele condiții. Într-un mesaj am evaluat bucătăria ca fiind scârboasă. Susțin cele afirmate.

În câteva ore s-a rezolvat cazarea. A rămas ceva fără soluție, peisajul de la Stâna de Vale. De acolo iese la suprafața pământului Izvorul Minunilor. Dintr-un loc tâșnește apa, iar vizavi ai copaci defrișați.

În continuare o să redau ce am auzit. Nu o să specific sursa. O să relatez ceea ce am văzut.

Am auzit că în stațiunea Stâna de Vale este monopol. Toate clădirile din jur, funcționale sau abandonate, aparțin familiei Micula. Numele nu mi-a spus nimic. Pe google, primul articol care mi-a apărut a fost despre braconaj din elicopter. Un singur hotel s-a ridicat, cu proprietar străin, iar construcția a încetat. Izvorul Minunilor aparține familiei Micula, la fel și peștera Urșilor.

Nu o să emit nici o părere personală despre.

Am văzut o stațiune într-o stare jalnică: copaci defrișați, clădiri abandonate, camioane care transportau copaci tăiați. Drumurile sunt pline de gropi, exact cum ne-am obișnuit, cum am acceptat, cum ne-am mulțumit. În restaurantul în care am mâncat, o să-mi trimit părinții. O să-și retrăiască tinerețea. Timpul a stat pe loc. Lipsește doar tabloul lui Ceaușescu de pe perete.

Nu aș recomanda nimănui să călătorească la Stâna de Vale. E un loc pocit de mâna omului, un loc distrus cu intenție, un loc exploatat, un loc ca atâtea altele în România.

În România călătorești cu nasul pe sus. Poalele te deprimă. Construcțiile, culorile, drumurile, organizarea te mâhnesc. Muntele salvează într-adevăr. În munte scapi de senzația de penibil de la poale. Peisajul carpatin seduce pur și simplu. În funcție de sensibilitate, te face să verși lacrimi.

La Padiș, contrar scopului excursiei, de a petrece timp fără telefon, am căutat pe youtube Tudor Gheorghe și am ascultat Acolo este țara mea.

Adevărul este că acolo aș vrea să trăiesc uneori, acolo, în munți. Departe de lăcomia, prostia și prostul gust al cetățeanului actual.

O să închei. Am auzit, am văzut.

O concluzie. Nu vă mulțumiți cu merge și așa.

Acolo este țara mea și a tuturor.

Prietenele, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea

De 12 aug., 2019 0 Călătorii , , , , 0

După cinci zile petrecute la munte, drumeții prin Apuseni, am avut nevoie de două zile de repaus. Am întrerupt orice activitate și am socializat prea puțin. O să vă povestesc despre. Sunt pusă la curent cu situația actuală a stațiunii Stâna de Vale, un loc care produce o impresie penibilă călătorului.

Las deoparte actualizarea curioșilor pentru moment. Prefer să descriu senzații și sentimente legate de copii și relații. În fiecare dimineață beam ceaiul, urmat de cafea, pe terasa cabanei. După câteva zile petrecute cu copiii, Mara mea împreună cu doi prieteni, o fetiță și un băiat, într-un moment anume i-am privit cu afecțiune și admirație, dar gura mea a articulat: Ce copii nesuferiți avem! Prietena mea, un caracter flegmatic, cu tact în acțiuni și vorbire, a răspuns: Crezi? Tu nu i-ai văzut pe alții cum se poartă!

Are dreptate! Mara a intrat în colectivitate de șapte ani. În toți anii nu m-am apropiat de nimeni cu copii. Mi-am preferat prietenele cu copii, femei cărora îmi permit să le cer tăcerea. Pur și simplu să tăcem împreună. E cel mai mare câștig într-o relație de prietenie.

Pe munte, pe poteci sau drum forestier, pe trasee de trei ore sau pe distanțe scurte, ne-am permis să discutăm vrute și nevrute. Să începem un subiect, să pierdem șirul, să râdem zgomotos, să tăcem fără explicații, să ne încrâncenăm, să plângem.

Întotdeauna împărtășesc opinii. Mi-am făcut o părere auzită în munți, o concluzie. Într-o relație, indiferent de gen, indivizii caută să se impună. Unii acționează că trebuie. Au preluat modele și tipare. Alții urmăresc interesul propriu. Și unii, și alții reproșează în loc să rostească ce anume le place sau displace, ce îi doare sau ce îi face fericiți. Rar descoperi persoane sincere cu ele și cu ceilalți.

Bărbații au gesturi și expresii anumite în relațiile cu femeile.

Femeile așteaptă gesturile și expresiile anumite.

Cum să ne înțelegem dacă nu cultivăm franchețea?! Dacă nu scăpăm de odiosul sentiment că partenerul ne va părăsi dacă nu-i facem pe plac?! Blocajul acesta ține cupluri și cimentează mariaje, dar nu provoacă momente de mulțumire sufletească intensă.

Am purtat discuții pe munte și la poale. Ne-am privit copiii cu admirație și cu iritare maximă.

Femei curajoase, a concluzionat prietena mea când a privit muntele de pe care coborâsem. Curaj să fie?! Personal susțin lipsa de supunere în tipare.

Am mers pe munte din admirație pentru peisajul carpatin. Un copac pe un deal, un râu care trece pe lângă o pădure de brazi, gardurile de lemn, fragii de pe marginea drumului, lumina soarelui printre trunchiurile copacilor, păsările și greierii, stânele și câinii lor. Mă fac fericită.

Caut să mă fac fericită, nu aștept să mă facă alții.

Munții Apuseni au această putere. Mergeți, încercați, urcați, priviți cât mai puțin poalele, dar despre asta, într-un text viitor.

Amestec visele cu ce am citit, cu ce am auzit. Lisabona

De 17 iul., 2019 0 Călătorii , , , , 0

Cum principiul plăcerii domină, am făcut în așa fel încât am ajuns în Portugalia vara asta. Hărțuită de bani, noua mea expresie preferată descoperită în Jurnalul Virginiei Woolf, nu-mi permit să reconstitui traseul lui Darwin pe Beagle. Să trec în Brazilia, să străbat Patagonia, să mă plimb prin Galapagos sau pe o insulă din arhipeleagul Falkland.

Neputința nu mă descurajează. Regândesc. Așa s-a ivit Lisabona. Anul acesta a adunat două lecturi din Pessoa. M-am bucurat să pornesc pe urmele cuiva. Niciodată n-am fost un turist autentic. Programul și alergarea după obiective nu m-au încântat. Oriunde în lume ajung, îmi place să încep cu o cafea. Consum cafea de câțiva ani. Să ziceam că îmi place să încep cu o terasă. Să mă așez, să observ, să las capul pe spate și să mă bucur de momentul incredibil de a călca pe o bucată de pământ necunoscut. Amestec visele cu ce am citit, cu ce am auzit despre locul în care mă aflu.

La Lisabona am ales o terasă din centru în prima zi. O cafea și un pahar imens de sangria m-au introdus în atmosfera de vacanță. Am avut un apartament închiriat în Lapa. Pe cât a fost cu putință, am preferat compania portughezilor. Plimbările pe jos, deplasările cu trenul, terasele de pe străduțele lăturalnice ne-au ferit de turiști în mare parte. Am călătorit cu Făt Frumos, de aici pluralul.

Farmecul Lisabonei sigur a ajuns la urechile călătorilor. E așezată pe coline. Are străzi înguste. Oceanul îi bate într-o poartă imaginară. Mâncarea e proaspătă. Oamenii descriu simplitatea. Remarcabil la Lisabona și Cascais, pe acolo mi-am încins tălpile, este lipsa babei așa cum o știm noi: păr neîngrijit și vopsit în culori puternice, bluze înflorate, pantaloni cu rol de susținere a sânilor și pantofi hidoși. N-am întâlnit o babă la Lisabona decât doamne în vârstă.

În fiecare dimineață beam ceai și cafea în fața ușilor deschise de la balcon. Mă ghemuiam pe fotoliu cu pătura pe picioare și deschideam cartea. Explorarea orașului sau a stațiunii, am pendulat între Lisabona și Cascais, ținea de chef. O cafea la Brasileira unde am cunoscut un portughez băgăcios. E însurat cu o ucraineancă, au un băiat, Cristiano, firește. Ei merg la fotbal, soția la cumpărături. Soția este mai tânără, mult mai. Pe soră lui o cheamă Francesca. A petrecut în România două săptămâni, iar în barul său, nu servește niciodată bere la doză. Așa ceva pur și simplu nu se face!

O vizită la Muzeul contemporan de artă. Cumpărături la Mango pentru minunile mele, trei acum la număr. Baie de soare pe plajă sălbatică. Prânzul savurat unde ni s-a năzărit. Fructele de mare consumate zilnic mi-au salvat abdomenul de tendința extinderii. Alfama la picior pentru a asculta fado.

Lisabona îmbină toate plăcerile mele: cafenele, mâncare proaspătă, o personalitate admirată, apă, magazine, muzee. Și toate astea s-au petrecut lângă o persoană de care îmi place. Trecem peste a iubi. Îl iubesc pe Făt Frumos, dar nu-l plac în toate zilele.

La Lisabona ne-am cam plăcut. M-aș reîntoarce oricând.

Războaiele neterminate din era Facebook

De 1 apr., 2019 0 Călătorii , , , , 0

Dacă mă întorc acum să privesc peste umăr, stau pe canapea în sufragerie cu laptopul în brațe, ochii or să-mi pice pe o anumită pată verde de pe harta lumii. Pata reprezintă Egiptul. Am călătorit la Hurghada, oraș devenit acum un punct minuscul pe hartă. În acel punct, într-un resort care a cerut eforturi mari în zidire, am început să citesc Mihail Bulgakov, Maestrul și Margareta.

În fiecare dimineață, fie că plecam pe plajă sau într-o excursie, aveam grijă să pun cartea în rucsac. Eu nu am o campanie #poartaocarte, eu sunt campania #poartaocarte.

În călătorie am luat și nu am luat o pauză de social media și muncă. Munceam cu mintea, alcătuiam texte pentru Bookfest. Mă chestionam. Cum anume să atrag oamenii spre importantele personalități culturale ale momentului prezente în cadrul târgului?
E suficient să le notez numele?! Gabriel Liiceanu, Horia-Roman Patapievici, Șerban Foarță, Cristian Tudor Popescu, Radu Paraschivescu, Sebastian Lăzăroiu, Tatiana Niculescu, Dan Pavel, Marcel Tolcea etc.

Să spun câteva cuvinte despre un autor sau altul? Nu. Prea plictisitor. Fix ca orele de literatură de la școală unde se predau imensele și inutilele comentarii. Mai bine vă mărturisesc ceva. La ediția aceasta de Bookfest, eu sunt curioasă de Dan Pavel. L-am auzit la Radio Cultural, iar vocea blândă și exprimarea laconică m-au cucerit. Îmi doresc să cunosc persoana, să stau în apropierea ei. Personalitățile ne marchează și ne impresionează. Spiritul lor critic, talentul și originalitatea ne seduc, ne determină să ne punem întrebări, ne activează curiozitatea, ne sporesc inteligența, ne influențează.
Dan Pavel participă la Bookfest cu volumul Războaiele neterminate din era Facebook, eveniment ce va avea loc duminică, ora 15, la standul Polirom.

Dumneavoastră ce curiozități literare aveți? Voi ce autor doriți să priviți, să analizați, să-i zâmbiți, să-i cumpărați o carte?

Pentru mine cărțile au ajuns definitorii. Îmi dau direcții în viață. Vara asta îmi plănuiesc un concediu pornind de la paginile unui scriitor portughez. O să călătoresc cu cartea în geantă, o să mă opresc să întreb de cafenele, de case, de hoteluri. Nu vă supărați, aici obișnuia să-și scrie Pessoa scrisorile către Ofelia?

M-am întors să privesc peste umăr. Coada lui Motan, încolăcit pe spătarul canapelei, mi-a atins obrazul. Ah, Epiptul! Ah, splendidul resort, magnificele tobogane, piscinele curate, mâncarea delicioasă! Știați că unii oameni călătoresc în Egipt doar pentru partea de resort? Cameră curată, mâncare, relaxare, mare? Pentru mine a fost o descoperire incredibilă pe care am refuzat la început s-o cred. Egiptul semnifică la mine în cap o veche civilizație, cel mai vechi stat din lume, o cultură admirată de greci și romani. Înțelegeți acum de ce m-am împotrivit la început să cred că putem călătorii în acel spațiu pentru resort?  Am înțeles după ce le-am fost musafir o săptămână. O să revin cu un articol separat despre resorturile Egiptului. V-am pregătit pentru textul ce va urma.

Între timp, ne vedem la Bookfest!

Egiptul se strecoară în suflet ca nisipul prin eșarfe

De 27 mart., 2019 0 Călătorii , , , , 0

Înainte să pun piciorul pe teritoriul Egiptului, am călătorit mult în imaginar în acest spațiu. Am cărat în Egipt, pe lângă obișnuitele bagaje, neobișnuitele gânduri. Mi-a fost frică, recunosc.

Mi-a fost frică deoarece am auzit povești macabre cu bombe, violuri, bătăi în stradă. Am auzit. Nu le-am acceptat rațional. De la agenție am primit asigurări că excursia va decurge liniștit. Turismul înflorește în Egipt, iar egiptenii stârnesc pasiuni, cum aveam să aflu în excursia de pe Nil.

La miezul nopții ne-am urcat în mașină, Mara și cu mine, și am pornit în ceea ce nu știam că va deveni o experiență vrednică de aducere-aminte. Egiptul se strecoară în suflet ca nisipul prin eșarfe. Ești fără apărare. Zborul a fost lin. Atât de, că am adormit înainte de decolare și m-am trezit la coborâre.

Concentrată pe excursii, ne-am cazat la un hotel la Marea Roșie, prima dată m-am ocupat de planificarea drumurilor: drum în deșert, drum la Karnak și Nil, drum la Cairo. Chitanțele m-au potolit. Aveam excursiile în mână, ghid vorbitor de limba română și câțiva români cu care atomii mei au făcut reacție.

Prima excursie s-a stabilit duminică, așa că sâmbăta am avut-o de relaxare. Hoinăreală prin complex, aerosoli la mare, hârjoneală la tobogane, festin la masă și o emoție înregistrată la gardul hotelului unde am zărit armata.
În Egipt întâlnești armata peste tot: la hotel, pe stradă, în parcări, la orice punct turistic. Armata să nu o confundați cu paza personală. M-au întrebat diverse persoane. Țara are dictatură, dar nu se află în război. Pe mine dictatura mă umple de scârbă. Literatura de specialitate m-a ajutat să decid și să mă poziționez categoric împotriva acestei forme de guvernare. Corpul mi-a susținut mintea prin dureri îngrozitoare de fiere. M-am tratat cu ceai de la beduini și pastile cu lucernă. Când am călătorit la Cairo, toate mașinile și autocarele s-au adunat într-o parcare. Teribile și sinistre aceste opriri. Până s-au adunat toate vehiculele, până am primit permisul de trecere de la armată am crezut că o să leșin de durere. Mă spinteca la interior durerea care mi-a luat-o cineva cu mâna când ne-am pus la drum. Traseele sunt stabilite și nu te abați de la. N-am simțit vreun pericol, nu am observat nimic. Frământările țin de imaginar și de forța desprinsă din.

Punctele de control și soldații cu arme n-au nimic de-a face cu imaginarul, ci cu forma de guvernare. O mitralieră face parte din rânduielile țării. Nimeni nu se holbează. Eu am tras cu ochiul și am ignorat cu o detașare exterioară care mă devasta la interior.

La obiectivele turistice te afundai în admirație și reprezentări. Sorbeai cu privirea bolovanii, desenele, poveștile ghidului. Uneori mă opream câteva secunde, trageam aer în piept și priveam cerul. Cinci mii de ani, ce mușuroaie de furnici și cât orgoliu! Faraoana Hatshepsut ajungea des la urechile mele. Egiptul a prosperat pe vremea ei. Și-a făcut mormânt în Valea Regilor. Și-a desenat mustață. Fratele ei i-a dărâmat statuile. La fabrica de alabastru, Mara și-a cumpărat bustul singurei faraoane. Altfel, lângă Gânditorul meu din Cabo Verde stă acum Hatshepsut.

Zile însorite și fericite am avut în Egipt. M-am bucurat și mi-am privit copilul cum se învârtea în jurul scarabeului cu interes. Mara are dorințe și caută să le îndeplinească. Eu m-am retras din grup care se rotea la sugestia ghidului. Ți s-au terminat dorințele, nu mai ai? Am râs fără cochetărie și am lăsat capul pe spate. Ba am, ba am, dar nu mi le îndeplinește scarabeul! Voința mea poate să-mi îndeplinească dorința. Eu doresc să fac ce vreau, iar eu vreau să călătoresc în lumea întreagă. De ce am nevoie pentru asta?!

De.

Vă las acum. Încerc să mai profit de fericirea adusă din Egipt. Revin.

Egipt, martie, 2019

De 25 mart., 2019 8 Călătorii , , , , 0

Fug noaptea în deșert. În 15 martie am zburat în Egipt. De vineri, ziua când am revenit acasă, răspund fără încetare la întrebarea: Cum a fost în Egipt? Un răspuns se regăsește în prima propoziție. În vis mă reîntorc.

Mi-a plăcut Egiptul? Nu pot răspunde simplu, fără explicații. În primul rând, pentru clarificare, oamenii sunt mânați în Egipt din motive diferite.

1. Călătorești în Egipt pentru istorie.
M-am rezemat de niște bolovani, bolovanii piramidei lui Kheops. Piramida a fost construită în jurul anului 2560 înainte de Cristos. Dacă asta nu vă impresionează, nu călătoriți în Egipt pentru o minune a lumii. Nu vă fascinează că piramida a fost ridicată în zeci de ani, că se schimbau o sută de mii de muncitori la fiecare trei luni sau că legumele rămân proaspete în piramidă și lamele ascuțite.

2. Călătorești în Egipt pentru resort.
Hotelurile Egiptului reproduc grandorile faraonice. Mara țipa după mine în cameră ca s-o aud. De la intrare până la terasă, străbăteai în aparență, intrarea într-un mormânt. Nu e sinistru. Intrarea într-un mormânt din Valea Regilor te învăluie de efecte vizuale. Rămâi cu gura căscată într-o înfiorare pură. Grădinile, piscinele, terasele, restaurantele, toboganele vin în ajutorul părinților. Copiii au activități, băutură și mâncare la discreție.

3. Călătorești în Egipt pentru afaceri.
Multe povești mi-au ajuns la urechi. Investitori interesați de afaceri în Cairo sau Hurghada. Dacă nu vă lipsește flerul omului de afaceri, Cairo s-ar putea să fie o idee bună. Nu vă lăsați opriți de dictatură!

Mara și cu mine am călătorit în Egipt pentru istorie, cu accent pe Valea Regilor, Nil și piramide. Acum o să încep să povestesc pornind de la neplăceri. Să trag dintr-o dată bandajul de pe rană.

Când eram mai mică de vârsta ca Mara, sub 9 ani, în cartierul în care locuiam, aveam o groapă de gunoi. Toată lumea își ducea gunoiul seara la groapă cu roaba. De la groapă, puteai admira Dunărea. Uneori, în diminețile răcoroase și misterioase ale verii, groapa devenea loc de rezidență pentru țigani. Pentru noi, copiii, se întâmpla ceva nemaipomenit! În primul rând se întâmpla ceva. În restul timpului muream de plictiseală. Țiganii cu corturile, căruțele cu prelată, fumul care se ridica de la ceaun, muzica, pălăriile caraghioase, cozile femeilor împletite și pline de bănuți de aur, fustele colorate ne fascinau.

În Egipt mi-am reamintit de toate astea. Uitasem cu desăvârșire de groapa de gunoi. Alungasem amintirea veselilor țigani. În Egipt te izbește gunoiul, mormane de gunoi pe strada, pe acoperișurile căzute, lângă restaurante. M-am întrebat care e firescul omului: curățenia neamțului sau dezordinea egipteanului? Nici una. Ambele seduc și resping în același timp.

Egiptul seduce în tot acest talmeș-balmeș. M-am surprins de multe ori zâmbind fără motiv și fericită. Prima dată mi s-a întâmplat în deșert. Am închis ochii și mi-am imaginat harta de acasă, tapetul din sufragerie. Mi-am zis că sunt un punct pe acea hartă.

Am scris și nu am spus nimic. Sunt atât de multe de spus despre Egipt! O să pun punct azi. Revin cu articole.

Să râdem înainte de toate, să adunăm amintiri, să ne fericim singuri prima dată.

Egipt, martie, 2019.

Liniștea după un râs zdravăn

De 20 apr., 2018 1 Călătorii No tags 0

Mă aflu în Rai. Mă trezesc în fiecare dimineață odihnită. Tot în fiecare dimineață, mama Bodea mă așteaptă cu ceai și pâine prăjită. Ăsta e răsfăț. Să aibă altcineva grijă de tine. După micul dejun mă pun la scris. M-a ocolit inspirația, recunosc.

Cu textul acesta s-ar putea să vă surprind. Cum mâine e programată ședința foto cu Diana, azi m-am acoperit cu lene. O oră am citit pe plajă. Două ore am citit și am savurat o cafea la terasa Fusion de pe malul mării. Am ciugulit ceva, am sorbit sangria.

După am luat împrejurimile la picior. Pe malul mării, pe străduțe, prin centrul vechi. Sus în cetate, mi-am reamintit vizitele anterioare. Prima dată când am ajuns în Ibiza nu eram mamă. Ne-a scos Diana la o terasă în cetate. A doua oară am ajuns pentru nunta ei.

Adevărul este că în Ibiza am avut trăiri autentice datorită nunții Dianei. Nu m-a atins nici un spectacol pus în scenă pentru turiști. Nu am alergat la nici un obiectiv. Am mers la părinți acasă, la biserică, la restaurant. Trăiri și activități firești. A doua zi Diana ne-a oferit ziua ei. Și ne-am plimbat din nou prin cetate.

Privind azi aceleași case dărăpănate, îmi zisei: Copiii se joacă. Aleargă pe străzi. Oriunde în lumea asta, în orice colț, în orice guvernare, copiii mereu vor alerga și vor țipa.

Data trecută ne-am plimbat mai mulți. Pe lângă proaspătul cuplu căsătorit, am pășit la umăr cu Andra, Sorin și Dinu. Sorin a murit. Acolo sus, cu pletele în vânt, pe un fundal tulburat de țipete de copii, apăru concluzia: toți am murit.

Nici unul nu mai este cel de atunci. Andra nu mai este. Dinu nu mai este. Sorin e hrană pentru viermi. Dunia încearcă să reziste. Dar pe cine păcălesc? Nici eu nu mai sunt aceeași.

Am crescut. M-a atins ușor maturitatea. Imaturitatea ține de exercițiu acum și de cultivare. Râd la fel de mult. Între timp Ionesco mi-a întărit convingerea că râsul vine înainte de toate.

Unii ar susține că iertarea aduce liniște. Eu cunosc liniștea după un râs zdravăn. Așa am trecut prin toate până acum, cu haz de necaz. Cine știe, poate o să reușesc până la urmă să introduc umorul și în scris. Patetismul mă agasează. Postura de victimă mă plictisește. Eu nu sunt kafkiană, am prea mult umor.

Cu gândurile astea închid seria articolelor din Ibiza. Probabil o să mai postez fotografii.

Între timp, să râdem înainte de toate.

Diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică

De 20 apr., 2018 0 Călătorii No tags 0

Citeam ieri pe plajă când mi-a atras atenția un copil. Ținea ambele mâini întinse și imita zborul unui avion. Alerga în zigzag în apă și pe nisip aplecându-se demonstrativ. Am lăsat cartea deoparte. Am privit.

Prima dată i-am urmărit joaca și am zâmbit. M-am gândit la Mara. Mi-am mutat ochii pe albastrul mării. Contemplarea nu se lipește de mine dacă o caut. Am pipăit cu palma după carte. Voiam să mă afund din nou în ficțiune. Mi-am dat seama de o funcție a cărții. Mă ține departe de realitate. Nu sunt niciodată singură cu adevărat. Acasă se află cărți peste tot, în orice încăpere. Cu mine port mereu cel puțin o carte în geantă. În Ibiza am cărat opt cărți. Absența unei cărți mă umple de neliniște. Nu știu ce să fac cu timpul meu, dar în special cu gândurile mele.

Mi-am adresat de când sunt aici o întrebare: Ce am făcut cu viața mea? M-am blocat. În primul rând am alungat-o pe Mara din scenariu. Un copil este o minune și ajunge o realizare a unui persoane după ce termină facultatea. Ce rămâne din mine în afară de femeia care a născut?

Știu că am mulți detractori. O parte dintre ei nu știu ce înseamnă detractor. Ei doar sunt. Uneori mă întăresc cu observația asta. Înseamnă că ratarea se măsoară diferit. De ce ar căuta unele persoane să-mi micșoreze meritele dacă aș fi nulă?

Toate astea sunt prostii și consolări copilărești. Nu exclud un diagnostic personal: sunt o nevropată melancolică.

Vă mărturisesc că nu pot să răspund la întrebare. Nu știu ce pot spune despre viața mea. Mi-ar plăcea să fiu asemenea unui personaj din Henry James. Să povestească alții despre mine. Dar cum se poate cu atâția detractori? N-ar fi o redare prea fidelă.

Cert este că mare lucru nu am făcut. Remarcabil cu adevărat în viața mea este gura. Buza de jos cade ușor obraznic, dar memorabil rămâne ce exprim prin cuvinte. Într-un fel și la un moment dat grăiesc ce gândesc indiferent de persoana din fața mea.

Dacă ar fi să mă mândresc cu ceva, chiar o fac de fapt, este calitatea de a fi imparțială. Nu mă interesează cine ești, ce ai. Comportamentul nu mi se schimbă în funcție de statutul financiar. Țin capul sus în fața regilor, țin capul sus în fața cerșetorilor. În fața regilor din principiu, în fața cerșetorilor de nevoie. Apa și săpunul lipsesc din viața lor.

Cu toate că nu am habar ce să scriu despre, am scos un text. Mă opresc. Plec la plimbare.

Încă suntem în stare să gândim

De 19 apr., 2018 0 Călătorii , , , , 0

O să vă rețin puțin atenția. Azi o să merg în Formentera. Formentera este o insulă micuță în apropiere de Ibiza. Partenerul meu tăcut va fi Saul Bellow, un scriitor câștigător de premiu Oscar. Mă încântă premiul. Îmi oferă certitudinea unui timp petrecut interesant. Sunt sătulă de persoane complet angajate în viața de toate zilele. Șicane de serviciu, seriale noi pe Netflix, mâncare, rate la bancă, meșteri etc!

Îmi doresc mai mult de la viața de toate zilele, de la conversațiile cotidiene.

Notez mai departe un fragment din prelegerea lui Saul Bellow la decernarea Premiului Nobel pentru Literatură, 12 decembrie 1976.

Ce se întâmplă cu arta și literatura? Ei bine, gălăgia teribilă ce ne înconjoară nu ne-a copleșit întru totul. Încă suntem în stare să gândim, să facem deosebiri, să simțim. Activitățile mai pure, mai subtile și mai înalte nu au căzut pradă furiei sau prostiei. Nu încă. Cărțile sunt în continuare citite și scrise. Poate că a devenit mai greu să ajungi la mintea învolburată a cititorului modern, dar îți poți croi drum prin zgomot, să ajungi în zona liniștită.