Godeanu pe ploaie. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Am o amintire frumoasă la Godeanu. Godeanu mai este un sat de munte din județul Mehedinți. Acum mulți ani, să fie 25, să fie 30, am dormit o noapte într-o căruță cu fân. Pe urmele fragilei imagini păstrate în memorie, am dus-o și pe Mara la Godeanu. Într-o dimineață ploioasă, am traversat satul cu mașina. Am oprit. Am privit. Și atunci.

Este o dimineață anume plină de tristețe în copilăria mea. Mă refer la zorii zilei când mă trezeam, priveam peste gardul bunicilor, iar acolo zăcea muribund circul. Aproape dispărut, scheletul demonstra o fostă prezență. Reveneam în casă atât de amărâtă. Am retrăit toate diminețile din copilărie într-o singură oră petrecută la Godeanu. Am vizitat Godeanu, o fostă prezentă. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Frumusețe cât vezi cu ochii. Dacă ridici ochii, splendoare. Dacă lași privirea în jos, sărăcie și abandon. Godeanu, o fostă prezență. Șiroca, aproape o fostă prezență. E apăsător sentimentul. Să revizitezi locuri unde altădată activitățile oamenilor îmbibau totul cu bucurii și necazuri. Prima dată te izbesc fațadele dărăpănate. Ferestrele acoperite trimit săgeți în suflet, dar reziști, apoi. Copiii nu fac gălăgie. Nu mai sunt copii. Bătrânii, prea bătrâni, ies în stradă cu o sticlă de plastic în mână și se uită liniștiți la străini. Țăranul nu se mai întreabă. Pe cine cauți? Pe-al cui? Țăranul bătrân, Moromete cărat cu roaba, știe că eu întorc mașina în capul satului și nu mă mai întorc.

E frumos. E munte. E deal. E plin de ferigă. Păsările cântă prin pădurea de stejar. Fântâna cu cumpănă a rămas s-o aștepte pe Mara. E un afurisit de basm trist și fără morală. Oare de ce nu alegem să călătorim mai mult prin țară? Drumurile s-au reparat. De vineri am umblat prin județul Mehedinți. Am urcat. Am coborât. Gropile lipsesc din asfalt. Am întâlnit șantiere. România se mișcă încet. Nu mai avem răbdare. O părăsim. E firesc! Ne oferă prea multă frumusețe și firimituri de educație, sănătate, infrastuctură, stabilitate economică.

Sunt plină de frumos în suflet. Port imagini cu cireși în marginea drumului. Mă urmărește mirosul de tei. Mă liniștesc cântecul păsărilor și ploaia din pădure. M-am oprit și am ascultat. Merg la Timișoara. Ajung la supermarket. Verific contul. Frumosul începe să se altereze. Mă suspectez că am falsificat și am exagerat frumusețea județului Mehedinți. Mă suspectez o secundă. Mi-e rușine de gând. E frumos, e sărac și e băiat. Nu ne salvează măritișul și parteneriatul. Munca ne va scăpa din primejdia frumuseții naturale. Scuzele s-au terminat. Bătrânii mor, iar satele ca Godeanu or să ne bântuie.

Oare e cu putință să recuperăm satul românesc?!

E Mehedințiul cel mai frumos din lume?

De joi am pornit la drum. Am părăsit Timișoara. Nu m-am lăsat descurajată de vreme și bine am făcut. Mă felicit. Bravo mie! Am venit la Severin. V-am mai spus, are tata casă pe deal. Prima dată am oprit la Dubova. Am urcat pe Ciucarul Mare. Am admirat Dunărea. Am ascultat păsările. Am fost martori la o dezlănțuire bruscă și scurtă de vânt. Mă însoțesc Mara și o prietenă cu cei doi copii ai ei.

În fiecare zi am mers într-o drumeție. Dormitul la părinți ne-a scutit de cazare. Alimentăm mai des mașina și ne deplasăm prin satele de munte și de câmpie mehedințene. Peisajele îți taie răsuflarea. Munții, poienițele, verdele crud exercită o atracție covârșitoare. Nu scriu acum cu sufletul. S-a întâmplat să mă nasc într-un județ de poveste. Notez cu chibzuință. S-a întâmplat să plec din județ. Să studiez la Timișoara. Să călătoresc. Să pun piciorul pe continentul african. Să visez neobosit la Australia, Galapagos și Patagonia.

Pe o poienița la Malarișca am prânzit. Prietena mea a pregătit sandviciuri. Cele mai bune din lume, firește! Când te apucă foamea pe munte, după ce ai mers desculț prin râu, după ce te-ai cățărat pe pereții muntelui, după ce ai căscat gura la o monstruoasă deschidere a unei peșteri, feliile de pâine devin un banchet somptuos.

E Mehedințiul cel mai frumos din lume? Este frumos. Cum de altfel am văzut că este Africa și visez că este Australia. La Malarișca nu mi-am luat ochii de pe linia orizontului. Crestele, pădurile, poienițele s-au îmbinat armonios. Drumurile sunt bune. Ciobanii au câini superbi și blânzi. Și purecii au dat dovadă de o atitudine blajină. Mi-au ciuruit un singur picior. La Cireșu, sat prin apropiere de Malarișca, am oprit mașina pe dreapta și am mâncat cireșe din pom. M-am urcat în pom. Când v-ați urcat ultima dată în cireș? Când ați mâncat ultima dată cireșe fără să vă gândiți câte mâini le-au atins înainte?

După prânz, ne-am urcat în mașină și am mers tot înainte. La o răscruce ne-am oprit. La dreapta? La stânga? Am ales stânga și am ținut o lecție. I-am explicat Marei că așa procedăm și în viață. Alegi, apoi te împaci cu. Noi am ales stânga. Am descoperit o poieniță și o minunată doamnă care se afla cu caprele pe câmp. Le-a muls copiilor lapte în sticlele de apă. Ne-a povestit ca orice om în câmp deschis despre familie, despre viața la munte, despre numele caprelor. Aia e Șirocana, o avem de la Șiroca. Ne-a cerut să ne oprim în sat în drumul spre casă. Copilul ei o să ne aștepte în centru, la casa verde, lângă magazinul universal unde e și un stâlp cu o cutie poștală, cu niște brânză. De două zile mănânc brânză de capră cu roșii și salată de vinete.

Azi urmează un alt sat. Agenda indică Godeanu, dar ieri ne-am brozant mai mult decât am plănuit pe plajă la Cetate, iar prietena are o sensibilitate deosebită la disconfort. Acum vă las o poză de la Gornenți.

Vă mai scriu de la munte.