Godeanu pe ploaie. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Am o amintire frumoasă la Godeanu. Godeanu mai este un sat de munte din județul Mehedinți. Acum mulți ani, să fie 25, să fie 30, am dormit o noapte într-o căruță cu fân. Pe urmele fragilei imagini păstrate în memorie, am dus-o și pe Mara la Godeanu. Într-o dimineață ploioasă, am traversat satul cu mașina. Am oprit. Am privit. Și atunci.

Este o dimineață anume plină de tristețe în copilăria mea. Mă refer la zorii zilei când mă trezeam, priveam peste gardul bunicilor, iar acolo zăcea muribund circul. Aproape dispărut, scheletul demonstra o fostă prezență. Reveneam în casă atât de amărâtă. Am retrăit toate diminețile din copilărie într-o singură oră petrecută la Godeanu. Am vizitat Godeanu, o fostă prezentă. Mai există oare cu adevărat satul românesc?!

Frumusețe cât vezi cu ochii. Dacă ridici ochii, splendoare. Dacă lași privirea în jos, sărăcie și abandon. Godeanu, o fostă prezență. Șiroca, aproape o fostă prezență. E apăsător sentimentul. Să revizitezi locuri unde altădată activitățile oamenilor îmbibau totul cu bucurii și necazuri. Prima dată te izbesc fațadele dărăpănate. Ferestrele acoperite trimit săgeți în suflet, dar reziști, apoi. Copiii nu fac gălăgie. Nu mai sunt copii. Bătrânii, prea bătrâni, ies în stradă cu o sticlă de plastic în mână și se uită liniștiți la străini. Țăranul nu se mai întreabă. Pe cine cauți? Pe-al cui? Țăranul bătrân, Moromete cărat cu roaba, știe că eu întorc mașina în capul satului și nu mă mai întorc.

E frumos. E munte. E deal. E plin de ferigă. Păsările cântă prin pădurea de stejar. Fântâna cu cumpănă a rămas s-o aștepte pe Mara. E un afurisit de basm trist și fără morală. Oare de ce nu alegem să călătorim mai mult prin țară? Drumurile s-au reparat. De vineri am umblat prin județul Mehedinți. Am urcat. Am coborât. Gropile lipsesc din asfalt. Am întâlnit șantiere. România se mișcă încet. Nu mai avem răbdare. O părăsim. E firesc! Ne oferă prea multă frumusețe și firimituri de educație, sănătate, infrastuctură, stabilitate economică.

Sunt plină de frumos în suflet. Port imagini cu cireși în marginea drumului. Mă urmărește mirosul de tei. Mă liniștesc cântecul păsărilor și ploaia din pădure. M-am oprit și am ascultat. Merg la Timișoara. Ajung la supermarket. Verific contul. Frumosul începe să se altereze. Mă suspectez că am falsificat și am exagerat frumusețea județului Mehedinți. Mă suspectez o secundă. Mi-e rușine de gând. E frumos, e sărac și e băiat. Nu ne salvează măritișul și parteneriatul. Munca ne va scăpa din primejdia frumuseții naturale. Scuzele s-au terminat. Bătrânii mor, iar satele ca Godeanu or să ne bântuie.

Oare e cu putință să recuperăm satul românesc?!

Satul românesc moare a doua oară

Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat de la sat. Și-a ridicat casă la marginea orașului. A părăsit veșnicia satului pentru foburgul detestat și admirat deopotrivă.

Bunicul meu a părăsit satul. Mulți tineri au făcut-o în vremea aceea. Redau din povești. Nu m-am documentat, nu m-am aplecat asupra statisticilor. O carte de istorie tot am citit. Bunicul are 90 de ani.

În acești ani satul românesc a fost părăsit, și-a revenit, a înflorit, iar acum moare a doua oară. Satul românesc moare. Tinerii l-au părăsit din nou. Casele stau gazdă pentru păianjeni. Lumina intră prin crăpături cum pătrunde prin ferestre. Bătrânii, atunci când mor, trag cu ei în groapă o lume cu reprezentări uitate.

Când traversezi un sat românesc te duci cu gândul la Miss Havisham. Timpul s-a oprit în loc. Totul a încremenit în acel moment, cu singura diferență că satului îi lipsește momentul. Nu l-au părăsit oamenii dintr-o dată, ci în timp.

Gospodarii poartă ultima bătălie. Gospodarii sunt bătrâni. Pe tineri nu-i cuprinzi în acest cuvânt. Pe vremea bunicilor mei sărăcia era ordonată. Pe vremea mea, sărăcia pute. Mediul în care trăiește omul actual răspândește un miros greu.

Ceea ce vreau să spun clar este că omul vremurilor noastre este leneș, lipsit de igienă și educație. Așteaptă totul de la stat. Generalizarea nu exclude românii măieștri. Aceștia încă mătură în fața casei, vopsesc pomii, smulg iarba, apretează albiturile, spală geamurile la sărbători.

Ne împărțim în leneși și harnici. Ca întotdeauna aș putea adăuga chiar eu. Nu sunt așa sigură. Bunicii noștri nu au așteptat să vină totul de la stat. Bunicul meu și-a luat nevasta și a plecat la oraș. Și-a ridicat o casă, a făcut trei copii.

Orice are o soluție. La sate, ar putea să revină cooperativele. Să se asocieze țăranii pentru producerea, cumpărarea și desfacerea în comun a produselor pentru acordarea de credite și prestarea unor servicii. De câțiva ani mă gândesc la asta. Nu am nici o calificare, doar nostalgii pentru satul românesc curat, ordonat, cu câmpurile cultivate.

Nu găsesc nici o soluție la lene. Aici sunt blocată. O să pun punct. Poate o să revin.

Foto: Bogdan Mosorescu