Ochiu Bei, locul de poveste împuțit de doamnele, domnii și părinții grijulii care aruncă șervețele pline de fecale

De zece ani sunt într-o continuă devenire. Devin mamă. După naștere am fost orice, născătoare, femeie cu copil, dar nu mamă. Mi-a luat ceva timp să nu mă mai simt caraghioasă și impostoare când strigam la Mara. Hai la mama! Propoziția asta mă umplea de ridicol. Nu mă recunoșteam în. Încet mi-am intrat în rol. Am citit cărți. Am participat la seminare. Am ascultat mame. Am ignorat multe mame. Am observat-o cu luare aminte pe Mara. Azi sunt mamă și am două agende. Într-o agendă reușesc să bifez un fel de a fi, anumite activități. Într-o agendă imaginară reușesc să duc un anumit stil de viață. Să călătoresc des cu Mara. Să ieșim în natură de trei ori pe lună. Să vorbesc blând și când mă acaparează furia. Bifez rar în agenda imaginară.

Călătorim la intervale de timp mai mari decât mi-aș dori. Drumețiile nu se adună la încheierea lunii. Ridic vocea și o cobor după ce mă descopăr în ochii măriți ai Marei. Săptămâna trecută ne-am urcat în mașină și am condus la Ochiul Bei. Toto, I`ve a feeling we`re not in Kansas anymore! Nici eu nu mai sunt în Oltenia. Nu mai ajung în 18 kilometri la munte. În Timiș conduci zeci de kilometri pentru un peisaj. Pentru peisajul de basm de la Ochiul Bei conduci peste 120 de kilometri. Ultimii 30 de kilometri te fac să plângi. Gropile te transformă în pilot. Drumul îngust îți prilejuiește schimburi galeșe de priviri cu alți participanți la trafic. E un drum județean al cetățeanului român leneș, hoț și văicăreț. Nu repară statul! Nu dă statul! Fură statul! Da! Da! Da! Gardul gospodăriei stă să pice. Spațiul din fața porții e neîngrijit. Ferestrele sunt murdare.

La orice obiectiv turistic de pe traseul Ochiul Bei, turiștii au inclus toalete publice scârboase. La cascada Văioaga, lângă un bolovan bizar, doamnele, domnii și părinții grijulii au abandonat șervețele spoite cu fecale. După ei nu mai contează cine vizitează. Să le pută altor doamne, altor domni și câtorva cetățeni care umblă cu șervețelul cu fecale într-o pungă din buzunarul rucsacului.

E dezgustător de needucat cetățeanul român. Nu îndrăznesc să mă plâng de conducere. Majoritatea locuitorilor țării își tratează pământul ca o groapă de gunoi. Peisajul de la Ochiu Bei, un lac de un verde captivant, are puterea să-ți alunge pentru câteva minute putoarea fecalelor și atitudinea primitivilor. Privirea se pierde în apa limpede. Te relaxezi. Asculți legenda. Cel puțin o persoană de pe margine o va relata. Implică lacrimi, bineînțeles. Lacul nu îngheață niciodată. Mergeți să-l vizitați iarna, scăpați de putoarea fecalelor.

Într-un asemenea loc din România te duce un drum dezastruos și te întâmpină locuri pline de fecale. Noi, cătățenii, suntem responsabili. Înainte de stat, de președinte, de primar, de consiliu, vine educația individului, stă purtarea de acasă.

M-aș reîntoarce oricând la Ochiu Bei. O să mă reîntorc. Pe zi ce trece cetățeanul român needucat mă dezgustă tot mai mult. Deschideți o carte. Citiți. Pășiți într-un muzeu. Ascultați o simfonie. Cumpărați un bilet la teatru. Faceți ceva pentru educație și autoeducație.

Salvarea României nu stă nici în economie, nici în sănătate. Salvarea vine de la educație. Educați-vă, români!

O drumeție cu Mara

Marți seară, îndreptându-mă spre casă cu Mara, i-am spus, ca în fiecare zi după ce o iau de la grădiniță, că mi-a fost dor de ea. Marți seară am primit un altfel de răspuns. De obicei îmi vine înapoi: știu, mama, știu. În minutul acela, Mara s-a oprit, m-a privit, a ridicat umerii și mâinile și m-a întrebat: atunci de ce mă duci la grădiniță?
Mi-am revenit repede și i-am dat toate motivele, pentru prietenii ei de la grădiniță, pentru materialele Montessori, pentru excursiile pe care le fac, serile de creație.
Mi-a dat dreptate și ne-am continuat drumul, dar eu am hotărât atunci că am nevoie de o ieșire cu ea, eu și ea în natură, fără timp, libere să împărtășim și să vorbim.
Joi dimineață ne-am trezit, am pregătit un rucsac, un schimb de haine, fructe, biscuiți, apă, sendvici și am pornit spre Nădrag. Pe drum am vorbit prea puțin, uneori Mara dorește doar să privească pe geam. Fiecare cu gândurile ei, am ajuns în comuna Nădrag. Ne-am îmbrăcat, am schimbat câteva vorbe cu o localnică și am pornit spre cascada Cornet, un traseu ușor, extraordinar pentru copii mici.
Am o mărturisire de făcut. Noaptea nu m-am odihnit deloc, am visat mult, sărind din vis în coșmar, apoi iar vis. Faptul că urma să plec singură într-o excursie cu Mara nu le-a permis grijilor să se retragă pentru odihna mea. Scenarii peste scenarii, dintre cele mai negre, o mamă și o fetiță singure, m-au făcut să mă zvârcolesc ore în așternut. Da, am vizionat Minți criminale, am aprofundat comportamentul uman cu studii, știu foarte bine de ce pot fi oamenii capabili.
Dimineață însă, în timp ce ne îmbrăcam lângă mașină, privind în jurul meu, am tras aer în piept, am închis ochii și m-am asigurat că o să fie bine. Nu a ieși bine, a ieșit extraordinar.
Mara și-a burduși buzunarele cu conuri, s-a tăvălit în frunze, a ascultat ciripitul păsărilor, a studiat gâze, fluturi, a devenit atentă la susurul apei.
Jumătate de excursie mi-a vorbit despre tata, despre prietena ei de la grădiniță. Atât cât am urcat, Mara și-a tot lăudat tatăl și și-a exprimat dorința să fi fost acolo. Nu a lăsat deoparte, în discursul ei, nici rochiile. La coborâre însă, a vrut să stea la umbră sub copac, să-și savureze cele două felii de pâine și mi-a atras mie atenția asupra ciripitului din jur.
Am luat apoi mașina și am pornit pe un drum forestier, a învățat și Mara, e drumul bun, mama? E drum forestier, Mara. Aha, forestier. Am mers cu geamurile jos. Nici o voce nu m-a deranjat, răcește fata, e curent, mai pune-i un pulovăr.
Doar eu și ea, și încrederea dintre noi.
Mama, îmi deschizi și mie geamul?
Mama, poți închide geamul meu, vreau să-mi încălzesc mâinile.
Mama, poți traversa podul acela?
Nu, Mara, podul acela e exclusiv pentru oameni.
Și am mers o oră pe drum forestier, dar nu am găsit nici o cabană, căutam cabana Căprioara. M-am întors cu ciudă, dar plină de peisaje frumoase, de aer curat, de promisiuni, de o stare euforică.
La întoarcere, Mara a dormit tot drumul, iar eu m-am tot întrebat: de ce nu facem asta mai des? De ce?
Eh! Un răspuns deja există în text, poltroneria oamenilor. Să ies doar eu cu Mara pe trasee lungi, da, mi-e teamă.
Să ies cu alți oameni cu care nu mă potrivesc, iar nu-mi surâde. Dar ca întotdeauna, găsește mama o soluție și împacă și capra, și varza.
Pentru natură, orice.