Cazare la Dunăre. Resentiment pentru turism în România

În România, mulți dintre cetățenii ei sunt îndrăgostiți de Dunăre. Cine n-a ajuns s-o iubească, măcar o aventură de o noapte tot a avut cu Dunărea sau în malul Dunării. Prima mea carte, Celofan de apă, are titlul inspirat din aspectul Dunării la apus.

În 21 iunie mi-am petrecut toată ziua în malul Dunării. Am rămas și peste noapte. Am fost cazată la pensiunea Septembrie. O să scriu apreciativ despre pensiune, deși nu este necesară reclama. Presupun că e bine venită și bine simțită, dar pensiunea se poate lipsi de articolul unui microinfluențăr incomod cu denumirea.

Pensiunea, în primul rând, e construită cu gust. Știm cu toții cât de rar este bunul gust în țara noastră. Mai nou ne-am rătăcit prin construcții rococo. Capitelurile sunt la mare căutare, deși un număr imens de cetățeni nici nu cunosc semnificația cuvântului. Pensiunea Septembrie indică, prin construcție, vremurile actuale. Nu se cazează dacii și romanii la Eșelnița. Excepție mai face Sorin Onișor. El aduce mult cu un împărat. Acest împărat a promovat Dunărea la Cazane. Pentru că dacă ajungeți pe clisură, atunci o să admirați Dunărea urcând Ciucarul. Drumeția e scurtă, poate fi făcută de îndrăgostiți, de persoane cu copii, de mame singure cu copii. Am urcat cu Mara mea când nu împlinise doi ani.

Vă întrebați de ce scriu despre Septembrie. Scriu deoarece m-am născut la Drobeta Turnu Severin și nu pierd nici o ocazie să promovez Mehedințiul. Județul ăsta excelează în cetățeni primitivi și în frumusețe naturală. Zona de munte și malul Dunării lasă orice privitor cu gura căscată și cu dispoziția glorioasă. Când vine însă vorba despre cazare, pensiunile construite cu gust sunt la fel de rare ca laleaua de pe Ciucar. Proprietarii au comportamentul stăpânilor de sclavi. Pun ce vreau eu în camere și cum vreau eu. Trântesc o faianță ieftină, aruncă o lenjerie colorată din bazar, cumpără cel mai ieftin săpun lichid și se apucă de turism. Au convingerea nestrămutată că acela se numește turism. Acela nu este turism sau este, dar unul avortat. Te sperie ca dracu prostul gust.

Septembrie suflă pe turiști cu un aer european. Peisajul aduce mult cu Hallstatt. Când întorci privirea la clădiri, kitsch-ul austriac nu are nici o șansă la împopoțonarea românească. Nici un român nu mai simte dezamăgire, furie sau dezgust. Românii descriu excelent resemnarea. Ne refugiem, unii dintre noi, în locuri frumoase și decente ca pensiunea Septembrie. Schimbăm liste cu asemenea locuri la fel cum părinții noștri făceau rost pe sub mână de țigări Kent. Ai auzit de locul ăla? Ai un contact?

Cam așa călătorim în România cu bun gust și decență. Firește, plătim aceste servicii unde cârcotașii comentează. Cu banii ăștia merg în Austria. Da, mergi! Și nu te simți jecmănit. Românii manifestă jecmăneala. Din cauza imensului prost gust, ne-am pricopsit cu resentiment pentru turismul din România. Nu e deloc corect și adevărat, dar în România nu trăim întru corectitudine și adevăr. În România supraviețuim cu felii de corectitudine, adevăr, frumusețe.

Dunărea la Cazane este frumoasă la superlativ. Pentru cazare pe măsura peisajului, contactați pensiunea Septembrie și mai căutați, mai sunt câteva pesiuni cu gust rătăcite unde intenționez și eu să ajung.
Pensiuni cu gust, hashtag #așternutalb, hashtag #faianțăunicolor.

Ochiu Bei, locul de poveste împuțit de doamnele, domnii și părinții grijulii care aruncă șervețele pline de fecale

De zece ani sunt într-o continuă devenire. Devin mamă. După naștere am fost orice, născătoare, femeie cu copil, dar nu mamă. Mi-a luat ceva timp să nu mă mai simt caraghioasă și impostoare când strigam la Mara. Hai la mama! Propoziția asta mă umplea de ridicol. Nu mă recunoșteam în. Încet mi-am intrat în rol. Am citit cărți. Am participat la seminare. Am ascultat mame. Am ignorat multe mame. Am observat-o cu luare aminte pe Mara. Azi sunt mamă și am două agende. Într-o agendă reușesc să bifez un fel de a fi, anumite activități. Într-o agendă imaginară reușesc să duc un anumit stil de viață. Să călătoresc des cu Mara. Să ieșim în natură de trei ori pe lună. Să vorbesc blând și când mă acaparează furia. Bifez rar în agenda imaginară.

Călătorim la intervale de timp mai mari decât mi-aș dori. Drumețiile nu se adună la încheierea lunii. Ridic vocea și o cobor după ce mă descopăr în ochii măriți ai Marei. Săptămâna trecută ne-am urcat în mașină și am condus la Ochiul Bei. Toto, I`ve a feeling we`re not in Kansas anymore! Nici eu nu mai sunt în Oltenia. Nu mai ajung în 18 kilometri la munte. În Timiș conduci zeci de kilometri pentru un peisaj. Pentru peisajul de basm de la Ochiul Bei conduci peste 120 de kilometri. Ultimii 30 de kilometri te fac să plângi. Gropile te transformă în pilot. Drumul îngust îți prilejuiește schimburi galeșe de priviri cu alți participanți la trafic. E un drum județean al cetățeanului român leneș, hoț și văicăreț. Nu repară statul! Nu dă statul! Fură statul! Da! Da! Da! Gardul gospodăriei stă să pice. Spațiul din fața porții e neîngrijit. Ferestrele sunt murdare.

La orice obiectiv turistic de pe traseul Ochiul Bei, turiștii au inclus toalete publice scârboase. La cascada Văioaga, lângă un bolovan bizar, doamnele, domnii și părinții grijulii au abandonat șervețele spoite cu fecale. După ei nu mai contează cine vizitează. Să le pută altor doamne, altor domni și câtorva cetățeni care umblă cu șervețelul cu fecale într-o pungă din buzunarul rucsacului.

E dezgustător de needucat cetățeanul român. Nu îndrăznesc să mă plâng de conducere. Majoritatea locuitorilor țării își tratează pământul ca o groapă de gunoi. Peisajul de la Ochiu Bei, un lac de un verde captivant, are puterea să-ți alunge pentru câteva minute putoarea fecalelor și atitudinea primitivilor. Privirea se pierde în apa limpede. Te relaxezi. Asculți legenda. Cel puțin o persoană de pe margine o va relata. Implică lacrimi, bineînțeles. Lacul nu îngheață niciodată. Mergeți să-l vizitați iarna, scăpați de putoarea fecalelor.

Într-un asemenea loc din România te duce un drum dezastruos și te întâmpină locuri pline de fecale. Noi, cătățenii, suntem responsabili. Înainte de stat, de președinte, de primar, de consiliu, vine educația individului, stă purtarea de acasă.

M-aș reîntoarce oricând la Ochiu Bei. O să mă reîntorc. Pe zi ce trece cetățeanul român needucat mă dezgustă tot mai mult. Deschideți o carte. Citiți. Pășiți într-un muzeu. Ascultați o simfonie. Cumpărați un bilet la teatru. Faceți ceva pentru educație și autoeducație.

Salvarea României nu stă nici în economie, nici în sănătate. Salvarea vine de la educație. Educați-vă, români!

O drumeție cu Mara

Marți seară, îndreptându-mă spre casă cu Mara, i-am spus, ca în fiecare zi după ce o iau de la grădiniță, că mi-a fost dor de ea. Marți seară am primit un altfel de răspuns. De obicei îmi vine înapoi: știu, mama, știu. În minutul acela, Mara s-a oprit, m-a privit, a ridicat umerii și mâinile și m-a întrebat: atunci de ce mă duci la grădiniță?
Mi-am revenit repede și i-am dat toate motivele, pentru prietenii ei de la grădiniță, pentru materialele Montessori, pentru excursiile pe care le fac, serile de creație.
Mi-a dat dreptate și ne-am continuat drumul, dar eu am hotărât atunci că am nevoie de o ieșire cu ea, eu și ea în natură, fără timp, libere să împărtășim și să vorbim.
Joi dimineață ne-am trezit, am pregătit un rucsac, un schimb de haine, fructe, biscuiți, apă, sendvici și am pornit spre Nădrag. Pe drum am vorbit prea puțin, uneori Mara dorește doar să privească pe geam. Fiecare cu gândurile ei, am ajuns în comuna Nădrag. Ne-am îmbrăcat, am schimbat câteva vorbe cu o localnică și am pornit spre cascada Cornet, un traseu ușor, extraordinar pentru copii mici.
Am o mărturisire de făcut. Noaptea nu m-am odihnit deloc, am visat mult, sărind din vis în coșmar, apoi iar vis. Faptul că urma să plec singură într-o excursie cu Mara nu le-a permis grijilor să se retragă pentru odihna mea. Scenarii peste scenarii, dintre cele mai negre, o mamă și o fetiță singure, m-au făcut să mă zvârcolesc ore în așternut. Da, am vizionat Minți criminale, am aprofundat comportamentul uman cu studii, știu foarte bine de ce pot fi oamenii capabili.
Dimineață însă, în timp ce ne îmbrăcam lângă mașină, privind în jurul meu, am tras aer în piept, am închis ochii și m-am asigurat că o să fie bine. Nu a ieși bine, a ieșit extraordinar.
Mara și-a burduși buzunarele cu conuri, s-a tăvălit în frunze, a ascultat ciripitul păsărilor, a studiat gâze, fluturi, a devenit atentă la susurul apei.
Jumătate de excursie mi-a vorbit despre tata, despre prietena ei de la grădiniță. Atât cât am urcat, Mara și-a tot lăudat tatăl și și-a exprimat dorința să fi fost acolo. Nu a lăsat deoparte, în discursul ei, nici rochiile. La coborâre însă, a vrut să stea la umbră sub copac, să-și savureze cele două felii de pâine și mi-a atras mie atenția asupra ciripitului din jur.
Am luat apoi mașina și am pornit pe un drum forestier, a învățat și Mara, e drumul bun, mama? E drum forestier, Mara. Aha, forestier. Am mers cu geamurile jos. Nici o voce nu m-a deranjat, răcește fata, e curent, mai pune-i un pulovăr.
Doar eu și ea, și încrederea dintre noi.
Mama, îmi deschizi și mie geamul?
Mama, poți închide geamul meu, vreau să-mi încălzesc mâinile.
Mama, poți traversa podul acela?
Nu, Mara, podul acela e exclusiv pentru oameni.
Și am mers o oră pe drum forestier, dar nu am găsit nici o cabană, căutam cabana Căprioara. M-am întors cu ciudă, dar plină de peisaje frumoase, de aer curat, de promisiuni, de o stare euforică.
La întoarcere, Mara a dormit tot drumul, iar eu m-am tot întrebat: de ce nu facem asta mai des? De ce?
Eh! Un răspuns deja există în text, poltroneria oamenilor. Să ies doar eu cu Mara pe trasee lungi, da, mi-e teamă.
Să ies cu alți oameni cu care nu mă potrivesc, iar nu-mi surâde. Dar ca întotdeauna, găsește mama o soluție și împacă și capra, și varza.
Pentru natură, orice.