De zece ani sunt într-o continuă devenire. Devin mamă. După naștere am fost orice, născătoare, femeie cu copil, dar nu mamă. Mi-a luat ceva timp să nu mă mai simt caraghioasă și impostoare când strigam la Mara. Hai la mama! Propoziția asta mă umplea de ridicol. Nu mă recunoșteam în. Încet mi-am intrat în rol. Am citit cărți. Am participat la seminare. Am ascultat mame. Am ignorat multe mame. Am observat-o cu luare aminte pe Mara. Azi sunt mamă și am două agende. Într-o agendă reușesc să bifez un fel de a fi, anumite activități. Într-o agendă imaginară reușesc să duc un anumit stil de viață. Să călătoresc des cu Mara. Să ieșim în natură de trei ori pe lună. Să vorbesc blând și când mă acaparează furia. Bifez rar în agenda imaginară.

Călătorim la intervale de timp mai mari decât mi-aș dori. Drumețiile nu se adună la încheierea lunii. Ridic vocea și o cobor după ce mă descopăr în ochii măriți ai Marei. Săptămâna trecută ne-am urcat în mașină și am condus la Ochiul Bei. Toto, I`ve a feeling we`re not in Kansas anymore! Nici eu nu mai sunt în Oltenia. Nu mai ajung în 18 kilometri la munte. În Timiș conduci zeci de kilometri pentru un peisaj. Pentru peisajul de basm de la Ochiul Bei conduci peste 120 de kilometri. Ultimii 30 de kilometri te fac să plângi. Gropile te transformă în pilot. Drumul îngust îți prilejuiește schimburi galeșe de priviri cu alți participanți la trafic. E un drum județean al cetățeanului român leneș, hoț și văicăreț. Nu repară statul! Nu dă statul! Fură statul! Da! Da! Da! Gardul gospodăriei stă să pice. Spațiul din fața porții e neîngrijit. Ferestrele sunt murdare.

La orice obiectiv turistic de pe traseul Ochiul Bei, turiștii au inclus toalete publice scârboase. La cascada Văioaga, lângă un bolovan bizar, doamnele, domnii și părinții grijulii au abandonat șervețele spoite cu fecale. După ei nu mai contează cine vizitează. Să le pută altor doamne, altor domni și câtorva cetățeni care umblă cu șervețelul cu fecale într-o pungă din buzunarul rucsacului.

E dezgustător de needucat cetățeanul român. Nu îndrăznesc să mă plâng de conducere. Majoritatea locuitorilor țării își tratează pământul ca o groapă de gunoi. Peisajul de la Ochiu Bei, un lac de un verde captivant, are puterea să-ți alunge pentru câteva minute putoarea fecalelor și atitudinea primitivilor. Privirea se pierde în apa limpede. Te relaxezi. Asculți legenda. Cel puțin o persoană de pe margine o va relata. Implică lacrimi, bineînțeles. Lacul nu îngheață niciodată. Mergeți să-l vizitați iarna, scăpați de putoarea fecalelor.

Într-un asemenea loc din România te duce un drum dezastruos și te întâmpină locuri pline de fecale. Noi, cătățenii, suntem responsabili. Înainte de stat, de președinte, de primar, de consiliu, vine educația individului, stă purtarea de acasă.

M-aș reîntoarce oricând la Ochiu Bei. O să mă reîntorc. Pe zi ce trece cetățeanul român needucat mă dezgustă tot mai mult. Deschideți o carte. Citiți. Pășiți într-un muzeu. Ascultați o simfonie. Cumpărați un bilet la teatru. Faceți ceva pentru educație și autoeducație.

Salvarea României nu stă nici în economie, nici în sănătate. Salvarea vine de la educație. Educați-vă, români!