În județul Mehedinți, dacă urmărești cursul Dunării, și dacă faci dreapta la un moment dat la panoul cu Eibenthal, în comuna Dubova, ajungi într-un sat de cehi. O mână de oameni locuiește acolo de pe vreme Imperiului Austro-Ungar. Am vizitat satul de două ori. De fiecare dată m-a însoțit Mara. Ultima dată l-am străbătut chiar în această lună.
Alegeți să călătoriți în natură în luna iunie. Verdele crud o să vă farmece. Lăsați gândurile despre ploi. Poate să plouă. Poate să nu plouă. Poate să plouă și să se oprească ploaia. La Eibenthal mi-au atras atenția culturile de cartofi, copiii de pe biciclete și un domn care mătura strada. Trecuse o căruță cu fân. O săptămână încheiată am străbătut județul Mehedinți. Absența copiilor de la sate produce o impresie neplăcută. Simți cum se scurge bucuria din Lume. Pe un panou la Eibenthal am citit Banat. Am dedus că era vorba despre o hartă veche. Nu scria în limba română. M-a bufnit râsul. Am privit peste umăr. Domnul mătura în continuare. Două fete ne-au depășit pe biciclete și au șușotit între ele. Lasă, îți spun după.
Disputa dintre Oltenia și Banat m-a amuzat. Cui aparține de fapt și de drept acest sat? Satul nu aparține nimănui. Politic, taxele și impozitele se plătesc în județul Mehedinți. Istoric, Eibenthal ține de Banatul de Sud. În realitate, Eibenthalul aparține câtorva sute de suflete cărora puțin le pasă de Oltenia sau Banat. E o viață suspendată politic. Sătenii cultivă cartofi. Vorbesc o cehă din alte vremuri. Își îngrijesc casele. Păstrează cum pot copiii în sat. Mătură strada. Zâmbesc turiștilor și li se adresează politicos în limba română. Împodobesc porțile cu trandafiri agățători.
M-a marcat omul cu mătura din stradă. Oare de ce nu așteaptă să vină un reprezentant al statului român să-i facă asta?! E românul leneș? M-am întors spre prietena mea. Poate un popor să fie defect din naștere? Cunosc români harnici. Cunosc români puturoși. Mă înnebunește lipsa copiilor din satul românesc. Mă exasperează naționalismul. Mă insultă. Asta să fie tot? La ce te referi?! Am continuat să-mi chestionez prietena. Condițiile de viață s-au schimbat. Nu mai există o amenințare imediată. Animalele nu ne mai țin în peșteri. Cotropitorii s-au reinterpretat. Trupul e mai puțin torturat. S-au ridicat închisori, iar cazna e mai mult psihică. Cei mai mulți ne naștem și murim sclavi. Cei mai mulți trăim într-o libertate absolută în imaginar.
Înapoi la Eibenthal, asta să fie tot? Ne trezim, muncim pământul, aspirăm casa, măturăm bătătura, ne reproducem și o luăm de la capăt? Ce înseamnă viața până la urmă?
Mi-am scuturat capul. Mi-am mușcat buza de jos. Am apreciat-o pe Mara că s-a cățărat și a cules un buchet enorm de coada șoricelului. Galbenă și neînflorită, mama, cum îți place ție! Shakespeare nu e un moft. E o necesitate. Dramele sufletești, iubirea, ironia întrerup supraviețuirea monotonă și fără rost. Care e rostul supraviețuirii? De ce ținem cu dinții de viață? De ce ne mâncăm între noi ca să trăim? Ce anume îți dă viața? Te trezești. Muncești. Mănânci. Dormi. Faci sex. Dacă faci. Unii nu se țin de prostii. Au via de legat. Au contractele de onorat. Au dulcețurile de făcut.
Eu nu pot. Ce nu poți? Să trăiesc așa. Am nevoie de un plan. Fă voluntariat. Nu mă interesează voluntariatul. Nu fac bine altora ca să-mi dau un sens vieții. N-am suflet croit pentru. Vreau doar să fac ceva. Să scriu. Să fiu utilă. Să întrerup cu drame, râs zgmotos și sex satisfăcător fără interesul de a mă reproduce, supraviețuirea.
Vreau Shakespeare!
