Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați

S-a întâmplat la o cină cu prietenele mele. Una dintre ele m-a arătat cu degetul. O pui pe Dunia la masă cu persoane necunoscute. Nu scoate un cuvânt. Se uită. Mai mormăie. Dar nu vorbește.
Muțenia mea iese în evidență. De cele mai multe ori vorbesc prea mult. Acesta e motivul pentru care am fost arătată cu degetul.

Am învățat să tac. Cărțile m-au potolit. Cărțile de psihologie și cărțile de istorie mi-au modificat comportamentul. Cu psihologia am devenit atentă la gesturile celor din jur, la vocabular. Cu istoria mi-am perfecționat cunoștințele. Nu mă mai las târâtă în discuții searbăde, dar pe tonuri pretențioase.

În vânt nu m-am dat niciodată după persoanele cu o atitudine fudulă. Eram copil și trebuia să ascult. Am fost tânără și dintr-o rușine prost interpretată am continuat să ascult. Câțiva ani adăugați tinereții nu au adus schimbări. Până într-o zi. Nu știi niciodată. Unde? Când? De ce? Nu mai vrei să asculți. Nu mai vrei să auzi. Vrei să te asculți. Să te auzi. Acest moment adună zeci de întâmplări, de fapte și de situații cu o paletă de emoții derutante și opuse. Momentele păstrate de memorie, întâmplările penibile, faptele eroice, situațiile tulburătoate. Amestecate, o personalitate proprie, cu o voce.

Firește, după cum am observat și după cum ați observat. Motan observă porumbeii de pe acoperișul blocului din față. Un porumbel calcă alt porumbel. Mi-au atras și mie atenția. Îmi cer scuze.

Nu orice persoană are o voce sau își ascultă vocea. Femeile rămân fete. Băieții nu ajung bărbați. Un număr copleșitor de persoane dă un alt aspect slăbiciunilor, lipsurilor și umilințelor. Fac referire la țopârlani. Vremurile noastre au prilejuit un țopârlan adaptat. Accesul la informație, alături de inteligența înnăscută, dar nedisciplinată, au condus la țopârlanul recent. Țopârlanul recent acționează ca un far. Se crede un far cu o datorie morală. Se crede Franța în secolul XVI, Anglia în secolul XVIII, America în secolul XX. Se crede Woodrow Wilson.

Situația din lume, cu atâția specialiști, reprezintă un argument. Relaxarea cu care ni se pare just să discredităm pe cineva pe platformele de socializare reprezintă un alt argument. Un argument. Două argumente. Puteți continua. Am fost ignoranți în peșteri din lipsa informațiilor. Rămânem ignoranți în casele noastre în ciuda informațiilor primite cu nemiluita.

Ne-am descurcat în întuneric. Am supraviețuit. Rămâne de văzut cum și dacă o să ne descurcăm în lumină. Dacă o să supraviețuim de deștepți ce suntem.

Foto: Bogdan Mosorescu

Eibenthal. Asta să fie tot?!

În județul Mehedinți, dacă urmărești cursul Dunării, și dacă faci dreapta la un moment dat la panoul cu Eibenthal, în comuna Dubova, ajungi într-un sat de cehi. O mână de oameni locuiește acolo de pe vreme Imperiului Austro-Ungar. Am vizitat satul de două ori. De fiecare dată m-a însoțit Mara. Ultima dată l-am străbătut chiar în această lună.

Alegeți să călătoriți în natură în luna iunie. Verdele crud o să vă farmece. Lăsați gândurile despre ploi. Poate să plouă. Poate să nu plouă. Poate să plouă și să se oprească ploaia. La Eibenthal mi-au atras atenția culturile de cartofi, copiii de pe biciclete și un domn care mătura strada. Trecuse o căruță cu fân. O săptămână încheiată am străbătut județul Mehedinți. Absența copiilor de la sate produce o impresie neplăcută. Simți cum se scurge bucuria din Lume. Pe un panou la Eibenthal am citit Banat. Am dedus că era vorba despre o hartă veche. Nu scria în limba română. M-a bufnit râsul. Am privit peste umăr. Domnul mătura în continuare. Două fete ne-au depășit pe biciclete și au șușotit între ele. Lasă, îți spun după.

Disputa dintre Oltenia și Banat m-a amuzat. Cui aparține de fapt și de drept acest sat? Satul nu aparține nimănui. Politic, taxele și impozitele se plătesc în județul Mehedinți. Istoric, Eibenthal ține de Banatul de Sud. În realitate, Eibenthalul aparține câtorva sute de suflete cărora puțin le pasă de Oltenia sau Banat. E o viață suspendată politic. Sătenii cultivă cartofi. Vorbesc o cehă din alte vremuri. Își îngrijesc casele. Păstrează cum pot copiii în sat. Mătură strada. Zâmbesc turiștilor și li se adresează politicos în limba română. Împodobesc porțile cu trandafiri agățători.

M-a marcat omul cu mătura din stradă. Oare de ce nu așteaptă să vină un reprezentant al statului român să-i facă asta?! E românul leneș? M-am întors spre prietena mea. Poate un popor să fie defect din naștere? Cunosc români harnici. Cunosc români puturoși. Mă înnebunește lipsa copiilor din satul românesc. Mă exasperează naționalismul. Mă insultă. Asta să fie tot? La ce te referi?! Am continuat să-mi chestionez prietena. Condițiile de viață s-au schimbat. Nu mai există o amenințare imediată. Animalele nu ne mai țin în peșteri. Cotropitorii s-au reinterpretat. Trupul e mai puțin torturat. S-au ridicat închisori, iar cazna e mai mult psihică. Cei mai mulți ne naștem și murim sclavi. Cei mai mulți trăim într-o libertate absolută în imaginar.

Înapoi la Eibenthal, asta să fie tot? Ne trezim, muncim pământul, aspirăm casa, măturăm bătătura, ne reproducem și o luăm de la capăt? Ce înseamnă viața până la urmă?

Mi-am scuturat capul. Mi-am mușcat buza de jos. Am apreciat-o pe Mara că s-a cățărat și a cules un buchet enorm de coada șoricelului. Galbenă și neînflorită, mama, cum îți place ție! Shakespeare nu e un moft. E o necesitate. Dramele sufletești, iubirea, ironia întrerup supraviețuirea monotonă și fără rost. Care e rostul supraviețuirii? De ce ținem cu dinții de viață? De ce ne mâncăm între noi ca să trăim? Ce anume îți dă viața? Te trezești. Muncești. Mănânci. Dormi. Faci sex. Dacă faci. Unii nu se țin de prostii. Au via de legat. Au contractele de onorat. Au dulcețurile de făcut.

Eu nu pot. Ce nu poți? Să trăiesc așa. Am nevoie de un plan. Fă voluntariat. Nu mă interesează voluntariatul. Nu fac bine altora ca să-mi dau un sens vieții. N-am suflet croit pentru. Vreau doar să fac ceva. Să scriu. Să fiu utilă. Să întrerup cu drame, râs zgmotos și sex satisfăcător fără interesul de a mă reproduce, supraviețuirea.

Vreau Shakespeare!

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

O lume fără povești

Am început, în urmă cu o lună, să mă uit la un serial, Once Upon A Time. Nu se potrivește cu lecturile mele actuale, nici măcar cu sentimentele mele actuale, dar asta nu m-a oprit. Mai mult, visele s-au dus într-o altă direcție.
Recunosc, conținutul manifest al viselor din ultima vreme mă nemulțumește. Așa am ajuns să-mi vâr nasul în povești.
M-am întrebat: ce-ar fi fost Alba ca Zăpada fără mama vitregă?
Ce-ar fi fost Aurora fără vrăjitoarea cea rea?
Ce-ar fi fost Cenușăreasa fără aceeași mamă vitregă?
Niște fete îndrăgostite, niște simple fete îndrăgostite, nici o poveste.
Toate am fost îndrăgostite, dar nu toate am luptat pentru dragoste.
Așadar, importantă este dragostea sau lupta?
Omul nu știe să trăiască fără luptă, căci oricâte secole numără omenirea, oricâtă școală cuprinde omul civilizat, tot nu putem să trăim fără să avem nostalgia supraviețuirii.
Sincer, nici măcar nu pot să-mi imaginez lumea fără rău. Dacă e ceva care să definească cel mai bine rasa umană cred că nu greșesc dacă afirm, fără îndrăzneală, că ceea ce ne descrie ca rasă constă în contrarii.

Puterea de apreciere a binelui și a frumosului stă în cunoașterea răului și a urâtului. O platitudine, o și mai banală observație!
Totul se schimbă în raport cu acțiunea celor care aleg răul și urâtul. Unii nu fac rău pur și simplu, ci desăvârșesc răul și urâtul. Deja am o jenă lingvistică în a mă folosi de verbul a desăvârși pentru a exprima o acțiune a răului. Mă opresc.

Ce-ai fi fost Albă ca Zăpada fără mama vitregă?

Ar fi fost oricare dintre noi, eu, tu sau ea care ne-am îndrăgostit. Poate o lume fără contrarii ar fi o lume lipsită de povești. O lume bună și frumoasă, dar fără povești. Exprim o răutate: Herta Muller ar mai fi luat Nobelul?!

Îmi revin puțin rușinată, dar nu-mi reproșez impertinența. Rămân aici, în această stare, o stare destul de confuză, recunosc.

O lume bună și frumoasă fără povești.

Zice Dunia

Educația omului se face în două direcții, în spațiu și în orizont. Educația în spațiu ține de supraviețuire, educația în orizont ține de subtilitatea simțirii.
În timp ce educația în spațiu se desfășoară între A și B, educația în orizont e orfană de B.
Învățăm să ne ducem existența, dar ratăm existența. Supraviețuim, dar nu trăim, suntem oameni, dar nu devenim oameni. Încheiem supraviețuirea, dar ne întindem în moarte fără subtilitatea blândeții.
Unii dintre noi reușesc să fenteze supraviețuirea, artiștii cel mai adesea, și nu mă refer la artiștii de meserie, ci la artiștii cu sufletul, la aceia care lucrează creator în propria ființă.