Am început, în urmă cu o lună, să mă uit la un serial, Once Upon A Time. Nu se potrivește cu lecturile mele actuale, nici măcar cu sentimentele mele actuale, dar asta nu m-a oprit. Mai mult, visele s-au dus într-o altă direcție.
Recunosc, conținutul manifest al viselor din ultima vreme mă nemulțumește. Așa am ajuns să-mi vâr nasul în povești.
M-am întrebat: ce-ar fi fost Alba ca Zăpada fără mama vitregă?
Ce-ar fi fost Aurora fără vrăjitoarea cea rea?
Ce-ar fi fost Cenușăreasa fără aceeași mamă vitregă?
Niște fete îndrăgostite, niște simple fete îndrăgostite, nici o poveste.
Toate am fost îndrăgostite, dar nu toate am luptat pentru dragoste.
Așadar, importantă este dragostea sau lupta?
Omul nu știe să trăiască fără luptă, căci oricâte secole numără omenirea, oricâtă școală cuprinde omul civilizat, tot nu putem să trăim fără să avem nostalgia supraviețuirii.
Sincer, nici măcar nu pot să-mi imaginez lumea fără rău. Dacă e ceva care să definească cel mai bine rasa umană cred că nu greșesc dacă afirm, fără îndrăzneală, că ceea ce ne descrie ca rasă constă în contrarii.

Puterea de apreciere a binelui și a frumosului stă în cunoașterea răului și a urâtului. O platitudine, o și mai banală observație!
Totul se schimbă în raport cu acțiunea celor care aleg răul și urâtul. Unii nu fac rău pur și simplu, ci desăvârșesc răul și urâtul. Deja am o jenă lingvistică în a mă folosi de verbul a desăvârși pentru a exprima o acțiune a răului. Mă opresc.

Ce-ai fi fost Albă ca Zăpada fără mama vitregă?

Ar fi fost oricare dintre noi, eu, tu sau ea care ne-am îndrăgostit. Poate o lume fără contrarii ar fi o lume lipsită de povești. O lume bună și frumoasă, dar fără povești. Exprim o răutate: Herta Muller ar mai fi luat Nobelul?!

Îmi revin puțin rușinată, dar nu-mi reproșez impertinența. Rămân aici, în această stare, o stare destul de confuză, recunosc.

O lume bună și frumoasă fără povești.