Încă un efort va fi suficient să o găsesc pe mama? Mă simt epuizată. Ultimele șase luni m-au obosit teribil.
În mai am înmormântat-o pe mama. A răzbit în pandemie, dar la puțin timp după, s-a pricopsit cu embolie pulmonară. Era la bucătărie. Prepara niște ardei umpluți. Eu îi cerusem. Mi se făcuse poftă. M-a anunțat că i s-a pus un cârcel la picior. S-a așezat pe scaun. Am tras-o de degetul mare de la picior. În cinci minute s-a ridicat și învârtea în amestecul de carne de curcan, cu ceapă, țelină și orez. A doua zi dimineață m-a strigat de pe balcon. Își savura cafeaua. Mi-a cerut un pahar de apă. A amețit. Paharul de apă nu a apucat să-l mai bea. A leșinat. Am chemat salvarea, au internat-o dimineața, la prânz mi-au comunicat că are șanse de supraviețuire reduse. Seara au declarat-o moartă.
S-a petrecut rapid totul, dar nu m-am șocat ca prima dată. Tata a ajuns într-o seară răcit acasă. A doua zi nu mai putea să respire. Am chemat salvarea. În 2020 au intrat pe ușă doi asistenți echipați cu costume, niște combinezoane complet albe. Ne-am privit din spatele măștilor suspecți și înfricoșați. Eu poate mai înfricoșată din cauza informațiilor lipsă. Unde-l duc? Cum putem ajunge la el? Când o să primim vești despre el?
Veștile au venit rapid. A doua zi la prânz am primit un telefon de la spital. Tata decedase. Așa că în mai 2022, moartea mamei, a fost o repetiție la moartea tatălui din 2020. Amândoi au murit în mai, dar nu mă pasionează nici un fel de interpretare mistică. În luna mai 2022 am rămas orfană și tot în luna mai m-am pornit să-mi caut părinții biologici. Marta și Călin, amândoi morți și îngropați, dar fără pomeni făcute, m-au adoptat. M-au adoptat într-un final. Pe mine părinții biologici nu m-au dat spre adopție, ci m-au dat, m-au pus în brațele mamei mele, o femeie stearpă care nu putea să aibă copiii ei. Ei m-au primit și m-au ținut pe lângă casă. La 18 ani m-au adoptat. Am mers împreună să depunem actele.

O să notez așa cum îmi amintesc. I-am cerut Martei (o să-i zic Marta de acum încolo pentru claritate) să-mi povestească de nenumărate ori cum anume am ajuns la ei. Mă fascina în special lăsatul. Mama m-a lăsat la Marta. Mama și bunica m-au lăsat. Într-o marți după-amiază, abia prânziseră, iar Marta spăla vasele, s-a auzit soneria la ușă. A deschis Călin. Le-a poftit pe doamne înăuntru și a anunțat-o pe Marta. În jumătate de oră doamnele au plecat, dar coșul și bebelușa au rămas pe loc. Marta l-a chemat pe Călin de pe balcon. Fuma.

– Ce facem acum?

Călin s-a apropiat de coș. S-a îndepărtat în secunda următoare.

– Ies să cumpăr scutece. Are nevoie de scutec curat.

În lumina crudă și nesofisticată a pragmatismului am intrat familia Marec. Disperarea lor de a deveni părinți, doi ani încheiați de încercări nereușite pentru a da naștere unui urmaș, mi-a asigurat acceptare, protecție și iubire. Adică tot ce mi-au refuzat părinții mei, Marta și Călin mi-au oferit instant. Disperarea a rămas strâns lipită de ei. Au trecut de la neputința de a nu putea avea copii, la neliniștea de a nu mă pierde. De aceea în fiecare zi a vieții mele am auzit povești despre mama în burta căreia crești și mama care te îngrijește, te ia în brațe, te consolează, te învață tot ce știe, te ține de mână.

I-am strigat mama și tata. I-am strigat Marta și Călin. Niciodată nu m-au obligat la nimic. Mi-ar plăcea să cred că nu am profitat de disperarea lor, dar informația e alta. Am profitat, iar uneori mă bucura nesiguranța lor. Părinții mei nu m-au ales, iar eu la rândul meu nu-i alegeam pe Marta și Călin. Exersam puterea de a alege, dar oricât îi necăjeam nu schimba un fapt real. Eu nu fusesem aleasă. Eu am fost lăsată.

– va urma-

Foto: Lorena Dumitrașcu