În general, sunt foarte sinceră cu mine. Când privesc în urmă, zăresc o copilă mereu dispusă să-și exprime întocmai gândurile. La liceu, m-am îndepărtat puțin de mine. Mi-am făcut prietene, am devenit cea mai bună prietenă. Noul statut a alungat momentele cu mine, eram ocupată să mă împrumut de la oamenii din jurul meu. Am împrumutat gesturi, am luat aminte la unele convingeri, am reținut reguli. Niciodată să nu port dungi și carouri. La facultate, ființa mea a împuns. M-am umplut de eu.
Eu fac așa, eu zic așa, eu cred așa.
S-a ținut cont că am făcut așa, că am zis așa, că am crezut așa.
Am terminat facultatea cu un nume, nu cu o situație. Pentru prieteni, pentru profesori am fost Dunia Tuel, nu doar o prietenă, nu doar o studentă.
Mintea și sufletul meu s-au despărțit puțin. De vreo doi ani încerc să le pun în echilibru. A trebuit să fac ordine în tot ce am învățat. A fost necesar să renunț la unii oameni din viața mea.
Acum am din nou momente cu mine. Înainte nu suportam să-mi aștept prietenele singură la masa, preferam să stau și o jumătate de oră în fața unui bar decât să intru singură. Mi-am crescut atât de mult eul, încât atunci când pășesc undeva toți ceilalți se micșorează.
Eu sunt mic, tu fă-mă mare.
Rugăciunea mea din copilărie când adormeam ghemuită în coasta lui mamaie.
Eul ăsta crescut nu descrie infatuarea, ci cunoașterea proprie. Azi mă cunosc, cu bune, cu rele, cu perfecte și imperfecte. Mă accept.
Mă certam mult pentru gura mea mare. Mă supăram că nu știu să tac. De obicei, eu spun cu voce tare ceea ce gândesc, ceea ce toți gândesc, dar nu rostesc pentru că nu se cuvine. Eu rostesc, nu mă reține vârsta, nu mă reține bunul simț, ezit doar atunci când nu am suport, atunci e singura dată când tac, dar în rest am un creier și îl folosesc.
Azi ies singură cu mine oriunde, la restaurant, la plimbare, la bazin, mă simt suficientă ca să mă distrez și de una singură.
Descriu un șantier al emoțiilor, dar sunt muncitor și șef la ființa mea.
mai 14, 2012
de multa vreme ma simt bine cu mine….de cand??? …..de atunci cand altii nu stiau ca exist sau le placea sa creada in inexistenta mea……aiurea!!!!
mai 14, 2012
Am nevoie de ajutor sa inteleg comentariul. Dezvolta ultima fraza, te rog. Intelesei, dar cred ca prea esti sumbra acum.
mai 14, 2012
Hmmmmmmmmmmmm……I don’t how….but it’s true….Ma regasec atat de mult in ceea ce scrii, incat am sentimentul ca imi citesc gandurile ….undeva pierdute….Multumesc
mai 14, 2012
Cu mare drag. 🙂
mai 15, 2012
si mie mi-a trebuit putin timp pt mine, si pt introspectie, ca sa inteleg ca sunt „atot-suficienta”, sa ma simt bine cu mine.
in copilarie eram o singurateca, adoram asta. Apoi, am avut o perioada consistenta cand singuratatea ma apasa.
un lucru important pt mine a fost sa incep sa ma re-descoper, sa ma iubesc asa cum sunt, si sa ma incurajez. Lucrurile bune stau in mine, viata mea incepe cu mine.
mai 15, 2012
Inseamna ca ai mintea si sufletul in plin echilibru. Bravo tie! Eu mai am de munca, cum ziceam, sunt in plin santier.
mai 15, 2012
Uneori am si eu senzatia asta, de sef si subaltern totodata, doar ca astia „doi” sufera de sincronizare in loc sa-si separe atributiunile si naravurile. Ambii sufera de delasare si de dramatism, santierul someaza, constructia geme, apoi ambitiile renasc din moloz si alte cateva caramizi ajung puse la locul lor.
Habar n-am daca o sa termin la timp, daca o sa termin vreodata, dar atata timp cat simt ca traiesc, sunt pe drumul cel bun.
p.s. imi place tare mult sa fac lucruri de una singura, plimbari solitare, iesiri foto, mi se par ca sunt cele mai directe intalniri cu noi insine caci vrand-nevrand conventiile sociale ne „mananca” din timpul asta numai al nostru…
mai 15, 2012
Esti pe drumul cel mai bun, sunt sigura.
Eu am descoperit de curand ca imi place sa petrec mult timp cu mine, inainte vreme, nu suportam nici ideea de a iesi singura la o plimbare.
Si acest lucru ascunde multa nesiguranta, si desi eram constienta, nu am facut nimic sa repar neajunsurile sufletului.
mai 15, 2012
ca sa ma aflu si eu in treaba, vin cu 2 sau mai multe intrebari? Cine esti ‘tu’? Tu= eul tau? ma tem ca ecuatia risca sa fie mult mai incarcata de variabile, asa incat afirmatia ‘Azi mă cunosc, cu bune, cu rele, cu perfecte și imperfecte. Mă accept.’ devine bordeline periculoasa…pt fiinta ta…eu sunt pt. o relatie de perpetua cautare cu fiinta- sau mai precis cu esenta fiintei. Raportul asta direct pe care il descrii- de acceptare – e unul static, pe cand fiinta evolueaza. mare grija la concepte prea ‘stabile’- parerea mea 😉 si bravo pt faptul ca muncesti la fiinta ta…nu multa lume se mai ocupa serios de asa ceva…
mai 15, 2012
Cred ca nici tu nu poti raspunde la intrebarea „cine sunt eu?”, cu toata cautarea. Esenta? Nici nu m-ai nimerit mai bine. Esenta include existenta, l-am citit de curand pe Spinoza. Esenta fiintei nu sta in oameni, deci o singuratate masurata te apropie foarte mult de acesta esenta.
Acceptarea nu e statica, in cazul asta, e o dovada de cunoastere de sine. Ma accept, dar incerc sa corectez cele rele si cele imperfecte, nu pentru o perfectiune iluzorie, ci pentru o necesitate de echilibru a fiintei mele.
mai 16, 2012
‘Acceptarea [..] e o dovada de cunoastere de sine.’- nu ti se pare o contradictie cu faptul ca nu poti raspunde la intrebarea ‘cine sunt eu?’
mai 16, 2012
p.s. nu stiu daca ai citit textul asta sau nu, dar mi se pare formidabil… Un homme dit, Parle-nous de la Connaissance de Soi.
Et il répondit, disant :
Votre cœur connait en silence les secrets des jours et des nuits.
Mais vos oreilles ont soif d’entendre la palpitation du savoir de votre cœur.
Vous voudriez connaître par des mots ce que vous avez toujours su en pensée.
Vous voudriez toucher de vos doigts le corps nu de vos rêves.
Et il est bon que vous le vouliez.
La source secrète de votre âme doit jaillir et courir en murmurant vers la mer ;
Et le trésor de vos infinies profondeurs sera révélé à vos yeux.
Mais qu’il n’y ait pas de balance pour jauger votre trésor inconnu ;
Et ne sondez pas les profondeurs de votre savoir avec une perche ou un drain.
Car le moi est une mer sans bornes et incommensurable.
Ne dites pas, « J’ai trouvé la vérité », mais plutôt, « J’ai trouvé une vérité ».
Ne dites pas, « J’ai trouvé le chemin de l’âme ». Dites plutôt, « J’ai rencontré l’âme marchant sur mon chemin ».
Car l’âme marche sur tous les chemins.
L’âme ne marche pas sur une ligne, ni ne croît comme un roseau.
L’âme se déplie, comme un lotus aux pétales innombrables.
mai 16, 2012
@rl
Nu mi se pare deloc o contradictie, ma cunosc azi cu bune si rele, cu perfecte si imperfecte, dar nu am de gand sa raman doar la cunostintele prezente. Cu ceea ce am azi, construiesc fiinta de maine, iar ca obiectiv am masura si echilibrul, sufletul si mintea le vreau in armonie.
Cine poate raspunde la intrebarea „cine sunt eu?” . Te-am intrebat si in comentariul anterior.
Cine esti tu?
Am citit textul, e poezie pe alocuri.
mai 19, 2012
cred ca nici un om sincer cu el insusi nu poate raspunde. exista si multi care isi si iti raspund- si de multe ori cu o convingere de nestramutat. ii compatimesc…si da, pe alocuri e poezie. Poezia mi se pare un bun ‘instrument’ pentru cercetare de sine, tocmai pentru ca tine de granita… traduce realitatea in alt ceva, ceva putin palpabil si totusi ceva existent…iti puneam intrebarile de mai sus, pentru ca activitatea asta ma delecteaza in viata- a pune intrebari si a ventila idei 🙂 si incerc din greu desi nu e tocmai usor, sa nu emit judecati…cu alte cuvinte, eram curioasa sa iti inteleg relatia cu ‘eul’ . iti multumesc pentru clarificari.