Carlos, Balmaceda, Manualul canibalului

Am citit cartea, iar următoarele două sau trei zile după terminarea lecturii, mi-am lăsat gândurile și simțirile la “macerat”. Am lăsat gastronomia să-mi spună poveștile ei.
Arta culinară, bucătari, dictaturi, iubiri, Manualul de bucătărie din Marile Sudului, un canibal constituie elementele cheie cu care jonglează autorul.
Primul capitol debutează cabalistic, îți oferă o informație, apoi suspendă povestirea printr-o incursiune în trecut. Și firimitură cu firimitură, pagină cu pagină, ajungem să cunoaștem faptele anterioare matricidului. Narile încep să adulmece pestilențialul.
Cititorul construieste și el, naratorul îl obligă la un exercițiu de memorie. Anul 1979 introduce anul 1892, iar intervalul dintre acești ani este plin de miresme. Acum descoperim destinul măreț al unor bucătari italieni emigrați în Argentina.
El Almacen Buenos Aires reprezintă spațiul domestic unde personajele își joacă impecabil rolurile. Restaurantul adăpostește iubiri, cine cu importanți oameni politici și funcționari publici, și crime. În tot acest timp, se impun rețete fastuoase care satisfac gusturi sentențioase și fine.
O observație legată de personaje, felul în care le-a edificat autorul. În periplul acestor caractere nu există introspecție. Ele doar acționează, autorul atribuindu-le doar acțiuni și nici un fel de simțiri. Cesar Lombroso acționează frenetic, iar singura explicație a faptelor sale este urgia destinului. Întamplarile ale cărui autor este, fără o explicație antropologică, cern niște simțiri echivoce. De ce a procedat așa, de ce a înfăptuit acele crime? Cititorul este confuz.
Doar ochii lui negri, impenetrabili și sălbatici, iscodesc afectele persoanelor care îndrăznesc să se aventureze în universul lui.
Manualul de bucatarie din Marile Sudului al fraților Luciano și Ludovico Cagliostro, în mâinile tânărului Cesar, devine Manualul canibalului. Ospețele organizate de Cesar, având ca meniu carne de om, straniu, dar nu repugnă. Ești atras de măiestria cu care acesta prepară bucatele alese pentru aranjarea banchetului. Urmarești pașii făcuți, încerci să reții ierburile aromate folosite, repeti mecanic, în gând, timpul necesar fripturii de a sta în cuptor pentru a căpăta exact culoarea perfectă. Om poftește la om, de fapt, omul poftește la propria carne.
Iar când citești ultima filă a romanului, năucit de pafumul ierburilor, constați că în suflet vrea să mijească o milostenie pentru tânărul canibal.
Cum se întamplă mereu după calamități, la locul faptei, rămân numai victimele.
Chiar autorul îl declara o victimă, cugetul cititorului sau al meu cel puțin, a înclinat și el spre îndurare, dar după “macerarea” gândurilor și simțirilor a rămas totuși doar ideea.