In seara de 14 ianuarie mi-am desfasurat realitatea obiectiva, de a admira o expozitie, la Muzeul de Arta din Timisoara.  Fara note despre eveniment, m-a atras numele celui care a vernisat. Horia Roman Patapievici.
Cand am ajuns, puhoi de lume din chiar usa muzeului. Am salutat in multime cateva cunostinte si am pasit in muzeu intr-o forfota de nedescris. Am inaintat pana aproape de prezidiu. Fluturele de la gatul lui Horia Roman Patapievici l-am zarit, cuvintele insa i s-au pierdut intr-un zumzet de voci joase.
Cu haina pe brate, nadusind pe sub rochie, m-am simtit ca la slujba de Paste. Ce analogie bezmetica!
Dupa terminarea discursului, mi-am lasat ochii sa vada si inima sa simta culorile de pe simeze. Verde, alb, puncte. Am plecat cu promisiunea sa revin.
Putin mai tarziu, astamparand setea cu o apa rece intr-un bar pe langa apropierea muzeului am constatat ca as avea ceva de expus in legatura cu evenimentul.
De ce Horia Roman Patapievici?
Pentru ce a venit puhoiul de lume? Pentru eveniment sau pentru reputatia presedintelui ICR-ului?
Inca nu mi-am raspuns, inca nu stiu.