Mă atrag persoanele căutătoare de sine. Indiferent de natura căutării, în numele frumosului, binelui, urâtului sau răului, mă fascinează. Mă simt vie lângă cineva care privește în zare sau mă privește în ochi și pândește ascunsul. Nu e tot ceea ce vedem. Ne e tot ceea ce prezentăm. Nu e tot ceea ce gândim. Nu e tot ceea ce credem că simțim.

În copilărie și în anii care au urmat am scris impregnat de idealism. Mi s-a tras de la Balzac și de la burta plină. Un om care nu cunoaște cu adevărat foamea își permite atitudinea patetică. Pagini întregi am umplut imaginându-mi viața și iubirea. Nu s-a întâmplat nimic din ce am visat. A fost mai rău. A fost mai bine. Dar deloc cum am visat.

Dezamăgirea este un numitor comun prezentă atât în copilărie, cât și în viața adultă. Rapid am descoperit că viața și iubirea nu sunt ca în cărți.

Gesturile romantice nu veneau natural, iar crearea unor momente mă umplea de penibil. Râd mult și-mi place să râd. Nu suport râsul când pregătesc o masă romantică, iar partenerul miștocărește pentru că nici el nu are habar să reacționeze, dar situația pretinde un echilibru al puterilor. Cine e cel slab? De ce să gândești asta la 16 ani? Eu am gândit-o și am practicat echilibrul puterilor. La mândria mea nu aș renunța niciodată.
Dezvoltarea mea în societate n-a urmat o mișcare ascensională sănătoasă. Expunerea ca incorectitudine, la umilințe, la violență, la intoleranță, la fofilări, la minciuni, la nedreptăți în familie și în școală mi-a dat acces la cinism. Am sfidat tradiția și obiceiurile. Cum adică să mă adresez mamei soțului cu mama? Cum adică să-i pun numele copilului meu după nași? Pricepeți că nu tradiția m-a iritat anume, ci faptul că mi s-a eliminat dreptul a alege. Eu să am dreptul să aleg cum să mă adresez. Eu să am dreptul să aleg numele copilului. Am crescut într-un mediu în care nu mi s-a dat și nu m-am simțit importantă. Mi s-a dat mâncare. Mi s-au cumpărat haine. Mi s-a asigurat un trai la o casă cu o curte imensă. Părerea mea însă nu a fost cerută.

N-am ajuns la terapie la 20 de ani. Abia la 30 am început să citesc cărți de psihologie. La 40 de ani lucrez cu consecințele. Nu mai reproșez cum am fost crescută, ci repar.

Mă paște o a doua revoltă ca ființă umană. Reacționez la îngrădirea persoanei mele cu intensitate. Consider că oricine îndrăznește să-mi spună ce să fac și cum să fac la această vârstă mi-a încălcat drepturile. Cine se cred aceia care pretind de la un alt adult supunere? Într-un cuplu de exemplu. Nu e cazul meu. În relațiile de familie. Este cazul meu că familia numără animale rătăcite. Mi se cer adesea explicații despre ceea ce scriu.

Mă liniștesc citind și ignorând. Firește, nu exclud o explozie din partea mea. Pasiunea nu mi-a lipsit de când mă știu. Diplomația mi-a lipsit.

Tic! Tac!