Sâmbătă s-au adunat rudele dinspre mamă. Bunicul meu, tatăl lui mamanu, ne-a părăsit în urmă cu 5 ani. Obiceiul de pomenire a mortului continuă în familie. Particip la asemenea adunări ca martor al unei vieți, dar nu le-am organizat. Nici nu o să le organizez sau nu în felul acesta. Muncii fizice și risipei de bani nu le găsesc justificare. Am înțeles importanța ritualului. Nu înțeleg cheltuiala, farfurii, căni, prosoape, tacâmuri, mâncare în numele unei persoane decedate. Unchiul și mătușa, organizatorii, ar fi petrecut un weekend cu festin și în răsfăț la Septembrie pe Clisură. Pensiunea Septembrie e doar un exemplu.

Toți l-am iubit pe bunicul. A fost om bun. Degeaba m-aș strădui să-l descriu altfel. Nu i-aș face cinste cu metafore banale. O butadă însă l-ar surprinde perfect: Du-te în luna mă-tii! Pentru mine, bunicii au însemnat starea firească a lucrurilor. O familie în care bărbatul și femeia se respectă. Tatăl e capul familiei, nimeni nu contestă, iar femeia este respectată, apreciată, ajutată, auzită, valorificată. Abaterile de la normal s-au desfășurat în casa de pe deal unde am crescut sora mea și cu mine. Tata a fost și el capul familiei, dar l-am contestat. De ce? Lipsa lui de respect față de mamanu și față de noi, fetele, a creat condițiile propice pentru răzvrătire.

Masa lungă din casa unchiului a adunat copii, nepoți și strănepoți. Seniorii copilăriei mele au dispărut. Au rămas poveștile cu ei. Aici voiam să ajung, la povești. Pentru că fix povești sunt întâmplările trecute, în nici un caz adevărul. Pe drum, înapoi spre Timișoara, i-am turuit lui soră mea despre această constatare. Am corectat-o. I-am adus argumente pentru poveștile ei adevărate legate de o situație sau alta din familie. Eu nu mai sunt sigură de nimic. Două puncte fixe rămân: sângele și iubirea. Unii dintre noi cu același sânge am ales să ne iubim. O masă atât de lungă ca cea de sâmbătă cere câteva grame de iubire. Cuantificarea vine din efort, din așezarea la masă, din conversații.

Adunările or să se piardă în această formă. Copiii mei și nepoții nenăscuți nu or să-ți pomenească morții în felul acesta. Habar n-am ce va fi, cum va fi. Realitatea nu e imediată. Realitatea nu are toți actanții. Ah, nepoții mei nenăscuți! Mateiu mi-a comunicat aseară că el îi va lăsa pe copiii lui să se joace mult, mult. Mara nu știe încă dacă își dorește copii.

Între timp se scrie povestea familiei în care fiecare își amintește diferit întâmplări și situații.

Râdeți înainte de toate.