Ma atrag mult oglinzile retrovizoare si castroanele de inox. Se desfasoara in ele povesti fara narator, doar personaje, uneori doar eu insami. Peisajele nu se reflacta, redau simtiri de inceput de lume.
Zilele trecute am sezut in margine de Europa. Am stat cu pletele in vant, am suportat albastrul, spuma si un nor pe pamant. O apa, o margine, o limita, un nor!
Cristalele de gheata aflate in suspensie ale norului infiorau pielea, ajutau imaginatia, ofereau blizurilor amintiri inramate. Nu am mai vazut niciodata un nor pe pamant, raiul l-am mai adulmecat pe pamant, dar in forma de sarut, de strangeri de mana, de ocheade sau de ras.
Portugalia imbina insa cerul si pamantul, le confunda in ochii turistilor. Oceanul albastru devine agitat intr-un alb vremelnic.
Pe buza batranului continent am contemplat cu barbia in nisip apa, dar interiorul forfotea intuind o putere preeminenta, dar fina.
Cand imaginile si conceptele se imbulzesc si se anuleaza in sistemul nervos, ma scutur. Inspir nebanuit si-mi schimb pozitia corpului. Pe plaja m-am intors din nisip si apa spre cer si pasari sau oameni pasari.
Si m-am surprins cerandu-mi mai multa bunatate!