Tot mai des fantazez cu fugitul de acasă. Zeci de scenarii am turnat și răsturnat la mine în cap. Valiza aș umple-o cu cărți. În geantă aș arunca laptopul și buletinul. De haine nu mi-aș face griji. Nu sunt sigură de ce, nu m-a atras niciodată ținuta de boschetar.

La aeroport aș alege o destinație cu temperatură caldă, iar de la primul pas pe acel pământ aș trece la schițarea unui plan. Unde dorm? Ce mănânc? Un plan simplu, de supraviețuire. Decizia cea mai grea ar consta în a alege dacă deschid sau nu telefonul. Într-adevăr nu încetezi să fii mamă indiferent de locul în care te afli, dar poți să adopți un comportament altruist cu tine. Permite-le copiilor să-ți demonstreze că se descurcă și fără tine!

Copiii mei, adolescenta și băiețelul, sigur s-ar descurca. Toți copiii mamelor s-ar descurca. Mamele nu se descurcă cu informația asta. Un copil, pe lângă iubire și responsabilități, îi dă mamei un sentiment de importanță inegalabil. O mama conține, începând de la concepție, o lume întreagă. Mama face și desface. Mama are putere de viață și de moarte. La acest sentiment nu vor să renunțe mamele când le cresc copiii. Care-i valoarea ei fără copil? Valoarea unei mame crește și descrește în funcție de educație. Ce altceva te bucură în afară de zâmbetul copilului tău?! Nimic?! Atunci află că nu ești bine la cap.

Un copil împlinește și răsplătește o mamă, dar nu ar trebui să o definească. Mama trebuie să aibă și o viața a ei separată. Să-și aducă o contribuție societății cât de neînsemnată. Neînsemnat poate fi valoros într-un context, într-o situație, pentru o persoană.

Mă iau pe mine ca exemplu. Sunt mama a doi copii. Sunt o femeie fără carieră. Nu am renunțat la carieră pentru copii. Nici măcar nu m-am apucat de una. Am lucrat ca bibliotecară ca să-mi plătesc masterul. Un scop care a luat sfârșit în doi ani. În 2008 am terminat masterul și îmi construiam confortabil blogul. Dintr-un motiv care mi se ascunde, credeți-mă, am scormonit și scormonesc, din copilărie nu am făcut față criticilor și umilințelor. Orice critică exageram. Orice umilință atrăgea cel puțin două scenarii de cum aș putea să i-o întorc celui care m-a nedreptățit. Am crescut într-o excitație nervoasă considerabilă pentru terapie. De aceea m-am apucat de cărți de psihologie care m-au mai liniștit.

Blogul a fost calea ușoară în viață menținută de siguranța financiară de lângă tatăl Marei. De aceea despărțirea m-a aruncat în hău. O femeie de 32 de ani rămasă cu un copil și nici un venit financiar propriu, doar colaborări practicate din plăcere. Aproape un deceniu am scris blogul de la adăpostul unei case somptuoase. Așa că am respins orice stres negativ. Orice neplăcere mi-am dres-o cu lipsurile copilăriei: călătorii, genți, pantofi, bijuterii. Pentru scris am acționat, dar nu m-am zbătut. Când Editura Univers mi-a respins un manuscris, în starea aceea de câine bătut, mi s-a făcut rău și acum în timp ce am recitit mailurile, am trecut la plănuirea unei călătorii unde să-mi ling rănile și să mă mint cu o genialitate nerecunoscută. Da, cărțile și umorul mi-au fost aliați din de când mă știu.

N-am acceptat refuzurile și propunerile de a nu mai scrie. Nu mi-a propus nimeni de fapt. S-a întâmplat să mă anuleze cititori lași ai blogului care m-au înjurat de la confortul casei lor unde se credeau deștepți. De la confortul casei mele, unde și eu mă cred deșteaptă, am continuat să scriu.

Blogul înseamnă în prezent eșecul și munca mea. L-am ales pentru confort, pentru iluzia de control, din frica de respingeri, alte respingeri. J.K. Rowling a fost respinsă de multe ori. Mi s-a tot spus. Tatăl Marei mi-a repetat și îmi repetă. Nu ratează o ocazie. De acord, J.K. Rowling a fost respinsă, dar tot ea scrie prost în ciuda notorietății și a succesului. O admir sincer pentru fantezie și realizarea pe plan financiar. Nu-i admir scrisul. Comparațiile sunt oricum nepotrivite și complet inutile. Indiferent de talentul și norocul fiecărui autor din lumea asta largă, când te naști pentru scris, sufletul decide legătura individului cu creația.

Vrei să scrii? Scrie. Mai departe cum își așterne fiecare.

Foto: Cristina Siminiceanu