Ma tot obsedeaza doua imagini, doua amintiri. Acum ma gandesc la verbe. Intru descrierea celor doua imagini, doar verbul este necesar, celelalte parti de vorbire se pierd nedeslusit.
A napadi, a sufoca, a uimi.
Ma napadesc sentimentele dintr-o cartulie de psihologie, ma sufoca emotia instinctului rasei umane, ma uimeste resemnarea determinata de societate, de reguli.
O intalnire, o vizita.
O prietena mi-a calcat pragul impreuna cu fiul ei, un prunc aflat la primii pasi. La o imbratisare a lor mi-am permis sa fiu indiscreta, nu mi-am plimbat privirea, ci mi-am odihnit retina pe chipurile lor. O manuta dolofana mangaia duios fata mamei. Sinceritatea. Niciodata nu am vazut-o pana in momentul acela. Ce tablou! Ce icoana de purtat in suflet pana-n viata de apoi.
O acordare de prioritate.
Am oprit cuminte la o trecere de pietoni. In marginea trotuarului un batranel astepta linistit sa traverseze strada. S-a instalat asteptarea soferului si a pietonului. Eu asteptam in masina, batranul astepta in strada. Dar el nu s-a miscat. Cu capul plecat in jos, cu o educatie a marlaniei din circulatia rutiera romaneasca, persoana in etate a permis unei cutii de fier dreptul lui. Nu a cedat, deoarece resemnarea in fata mitocaniei s-a intamplat intr-un timp trecut. Iar trupul lui garbovit si chipul melancolic mi-au devastat forul interior.
Verbul, doar verbul, celelalte parti de vorbire se pierd in nedeslusit.