Intenționam să scriu azi despre copii. Renunțai. Amân subiectul pe săptămâna viitoare.
Azi îmi pare mai potrivit, cum la Timișoara se desfășoară Festivalul Internațional de Literatură, să fac pe blog o notă care să ne trimită gândul la literatură și prezența, de ce nu, la Bastion unde se desfășoară festivalul. Miercuri am participat și eu la festival. M-am revăzut și am revăzut foști profesori. Unul dintre ei, Ilie Gyurcsik, mi-a făcut o fotografie. Ieri dimineață, când am deschis mailul, am avut surpriza să descopăr că domnul profesor a avut grijă să primesc și eu portretul. M-am privit câteva secunde zâmbind.
I-am scris câteva rânduri domnului profesor de ținuta mea din imagine, iar apoi i-am mulțumit.
O să aștern și aici cele câteva rânduri deoarece sunt necesare pentru a înțelege cele câteva rânduri pe care le-am primit înapoi ca răspuns.
Eu: Păcat că studenta stă încovoiată și nu lasă femeia să-și îndrepte spatele.
Domnul profesor: Numai posturile ne mai pot evoca, uneori, trecutul, dar prezentul strălucește dincolo și în orice posturi.
Strălucirea prezentului meu o datorez și unor profesori, profesori care fără să te înțeleagă, te privesc cu toată înțelegerea din lume, căci, de la Rimbaud, pe la facultatea de Litere, secția română- franceză, la Festivalul Internațional de Literatură, domnul Gyurcsik a reactivat subconștientul: car je est un autre.
octombrie 25, 2013
Chiar voiam sa inteleg ce-ai vrut a spune cu prima parte a dialogului aparuta pe fb. Inca ma gandesc la explicatia domnului profesor pentru ca inca ma gandesc la cum imi explic propria postura lipsita de incredere.
Interesant e ca la aceasta postura au contribuit ”in cocosare” chiar cativa profesori bine plasati in timp, exact la ridicarea vlastarului din buruieni… Apoi alti domni profesori au incercat sa indrepte si uneori, le-a si reusit. Restul muncii trebuia sa o fac eu, dar n-am avut habar ca trebuie. Acum mai pot doar accepta ca trupul meu a capatat pentru totdeauna reflexul nevoii de afectiune si ca nu-i pasa cat de tare stralucesce prezentul…
octombrie 28, 2013
Draga mea Claudia, oricât mi-ar plăcea în acest caz să-i fac responsabili pe profesori de ”cocoașa mea”, nu pot. Postura, cum a ales domnul meu profesor să se exprime, poate fi căutată în copilărie.
Strict pe mine, părinții mei nu au făcut parte din categoria părinților care-și încurajează și își sprijină copiii în orice. Nu. Eu am fost educată să-mi fie rușine, de vorbe, de gesturi, de gânduri. Aș putea foarte bine să dezvolt trei cocoașe de aici. Dar creștem și avem parte de mai mulți factori de influență. Am păstrat iubirea mamei necondiționată, dar m-am îndepărtat de educația ei care mă ținea în permanență cu capul jos.
Am depășit și momentul când sunt furioasă pe părinți. Nu știu dacă i-am iertat, că nu am experiența iertării, nu o cunosc, dar acum am separat iubirea părintească de educația părintească.