Ana Maria SANDU, Fata din casa vagon

Primele pagini ale cartii le-am frunzarit, eram tare curioasa. Numele scriitoarei, complet necunoscut, nu-mi instiga simturile, nu-mi smintea judecata.
Libera de opiniile altora, fara riscul de a-mi insusi parerea unuia sau altuia, am ramas sa descurc de una singura sensuri si impresii.
Dupa cateva file, cititorului i se pune sub nas o obsesie ce va urma. Punerea in alerta m-a deranjat. Prima aparitie a trompetei lui Jacopo Belbo nici nu am luat-o in seama, inelul cu piatra rosie al Ilenei insa, m-a prevenit de importanta lui semnificativa.
Cartea Anei Mariei Sandu descrie universul angoasant, vascos si posomorat al unor femei, al unei femei dintr-o casa, dintr-un apartament construit asemenea unui vagon.
Nerabdatoare sa sfarsesc romanul, m-am lasat dusa de nas de vocile narative si de tehnica de constructie a scriitoarei. Acolo unde eu credeam ca am depistat o eroare narativa, Ana Maria Sandu inalta un discurs epic suprarealist.
Intaietate in revelarea continutului romanului detine evocarea. Amintirile redau un stil de viata caracteristic epocii comuniste, senzatia de socialism servit pe paine m-a urmarit cateva zile.
Confundarea vocilor, pendularea personajelor feminine in reconstituirea unui destin fragil si malad constituie tehnica la care apeleaza scriitoarea pentru a-si sustine povestea, credibilitatea acesteia, iar metodele, prin evocare, prin introducerea unor englezisme in discurs sau, pe alocuri, apelarea la un limbaj neconventional intretin universul sumbru al fetei din casa vagon.
Uneori, si nu putin, ai impresia ca ti se povesteste un vis. Cuvinte insirate, propozitii al caror sens se impaienjenesc cu epitete redundante, comparatii superfluu, toate incropesc povestea Ilenei.
Finalul desluseste suprarealismul adoptat de scriitoare si te abandoneaza laic intr-o bucatarie cu linoleum, cu sufletul la fel de gol si timorat ca al fetei cu un tampon de vata intre picioare.