Am niște dorințe grozave. Îmi doresc uneori să merg la școală, să mai descopăr ceva nou, să mai învăț, să mai aprofundez. Îmi doresc alteori compania unor oameni frumoși, să le observ, să le percep și să-mi revină calitatea lor umană.

Am strâns atâta admirație în mine pentru laturile esențiale ale ființei umane încât mă trezesc uneori compătimind unele persoane pe care le văd alăturându-se cu niște oameni de o calitate îndoielnică.

La exterior se instalează o rigiditate. Corpul nu mai mișcă, ochii se retrag parcă în fundul capului, iar la interior mă tânguiesc. Mi-e dat să asist la bătălia de la Waterloo. Napoleon este învins! Napoleon este învins! Simțurile toate îmi sunt atunci în alertă.

Oare stă în putința mea să fac ceva? Am puterea necesară să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Comportamentul și atitudinea mea s-au schimbat în timp. A fost un proces lent, aproape că nu am simțit, dar m-a copleșit rezultatul. O frunte semeață.

Ca exemplu, o să amintesc de participările mele la evenimentele desfășurate la Filiala Timișoara a Uniunii Scriitorilor. Când am pășit pentru prima dată la sediul revistei Orizont, prin 2004, descriam o căprioară ce tocmai a scăpat de un vânător. Alegeam un colț, mă așezam, uneori chiar cu genunchii apropiați și palmele lipite de ei. Apăsam din când în când ușor genunchii. Să potolesc tremurul, să șterg suprafața pielii nădușite.

Îmi era destul de greu să urmăresc discursul, multe cuvinte necunoscute care mă trimiteau la dicționar. Asta dacă reușeam să le țin minte, căci tehnologia nu ajunsese în epoca Iphone-ului. Acum am instalat pe telefon DEX-ul. Încă mi-e necesar la aceste întâlniri.

Ultima întâlnire: lansarea volumului: Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.

La o distanță de 10 ani, mai bine de 10 ani, am pășit trufașă la Orizont. Mi-am fost suficientă mie intelectual să suport discursul și să mă bucur de el. Două minute. Două minute sunt necesare pentru a realiza că atmosfera cuprinde ceva savant. Departe de limbajul străzii, într-un puternic înveliș academic, am admirat atâtea minți strălucite. Le-am adulmecat cu superbul meu nas și am simțit sudoarea minții. M-am bucurat de calitatea umană, de frumusețea construită a omului, de puterea lui de sublimare.

Și de aici, pot să argumentez, să subliniez părerea mea de rău când văd o alăturare nepotrivită de oameni. Oamenii ar trebui să se sprijine, să se ridice, să se despartă simțindu-se mai bogați sufletește și intelectual. De fiecare dată când părăsesc sala de la sediul revistei Orizont, mă simt extraordinar de îmbunătățită. În primul rând descopăr întotdeauna un cuvânt nou. Ultimul: perihoreză.

Am povestit despre aceste întâlniri și am sperat să fixez următoarele în conștiința cititorilor:

– lansarea volumului Ana Pop Sîrbu, Versuri & Ilie Gyurcsik, Reversuri, cu o postfață de Rodica Bărbat.
– mediul academic necesar ca un raport al nostru privind setul de valori după care ne ghidăm în viață
– schimbarea mea de comportament din 2004 până în 2015 cu un rezultat: fruntea semeață.

Așadar, am puterea să corectez ceva în comportamentul și atitudinea semenilor?

Nu știu dacă pot, dar o să mă străduiesc. Blogul acesta o să suporte o schimbare la față, Schimbarea la față a Duniei.

Dunia o să se implice foarte mult în promovarea calității prin trimiterea la cărți, teatru, activități care solicită mintea.

Am stabilit obiective, activități, un scop. Scopul e ușor de ghicit.

Recunosc: aștept rezultate și mă bazez pe această comunitate din jurul Duniei.

Dunia pentru o viață străbătută de laturi esențiale care se deosebesc de primitivismul copleșitor.