In ultima clipa mi-am luat bilete la balet si-n ultima ora mi-am aruncat un sal peste rochia mea Diana Bobar. Am urcat treptele de la Capitol intr-un cuib de ochi, caci rochia galbena si tocurile imense atrageau ca un salcam inflorit in plina iarna.
Se poate sa fi creat un motiv de aratat cu degetul.
Nu-mi mai pasa.
M-am asezat cuminte pe locul meu si am asteptat uimitoarele si naucitoarele brate de balerine ce reproduc bataia de aripi a lebedelor.
Lacul lebedelor, Ceaikovski.
Un val de caldura si un fir rece de transpiratie, ambele stari schimbandu-se sau repetandu-se intr-un sfert al unui ceas, m-au obligat sa ma ridic de pe scaun si sa ies din sala.
La baie, intr-o incapere de jumatate de metru, mi-am ingropat mainile in tulul rochiei si injuram ca un birjar moftul acesta stomacal. Abilitatile mele muieresti au iesit invingatoare cand am revenit linistita cu salul, pantofii si rochia impecabile, mi-am mancat insa rujul de pe buze.
Am ratat dansul lui Siegfried si al Odettei.
In zece minute, sala s-a scuturat de intuneric prin gestul unui responsabil de comutator, iar eu am mai injurat inca o data in gand.
Dar atentia mi-a fost imediat captata dintr-o stanga a urechii. Doua cucoane sporavaiau despre Adrian Copilul Minune.
Minune intr-adevar. Asa s-a intamplat sa aflu ca numele lui este de fapt Simion, Adrian Simion.
Am savurat dansul lui Siegfried cu misterioasa lebada neagra. O doamna entuziasmata a aplaudat si a accentuat admiratia prin sunete cu timpi tari.
Noaptea, in asternut, spectacolul si aventura din timpul acestui spectacol mi-au cernut si selectat materialul oniric, dimineata m-am trezit cu dor de prieteni vechi.