Voiam sa scriu acest post in 14 februarie, dar sunt prea plina de el asa ca o sa-l desfasor acum in concepte si judecati. Am de data asta si o dorinta, sa obtin unele imagini ale celor ce citesc. Cine surprinde cuvintele mele intr-o imagine oricat de estompata, il rog sa ma anunte cu un comentariu.
E o declaratie de iubire acest post.
Educatia mea imi permite sa vorbesc despre unele trairi ale mele abia dupa ce a trecut un timp, intervalul de care o sa mazgalesc acum se intinde pe un an.
In februarie anul trecut, in dimineata zilei de 14, intr-o duminica insorita m-am trezit cu o stare de bine, desi numaram cateva nelinisti. Sarcina mea se apropia de termen, de doua saptamani stateam dilatata vreo 3 centimetri, far fata mea nu voia sa vina.
Imi luasem gandul de la un soroc si acceptasem ideea perfuziilor sau chiar a operatiei de cezariana. Asadar, in 14 februarie, am luat un pranz copios, mi-am facut un dus indelungat, iar apoi m-am asezat lejer in pat sa urmaresc filmele mele preferate de pe Hallmark. In margine de pat, rasfoind o revista in timpul reclamelor uracioase, mi-am dat drumul pe mine, cel putin asa am crezut. Am mers la baie sa-mi constat rusinea, dar senzatia m-a pus pe ganduri.
Nesigura mi-am sunat doctorul si i-am zis ca s-ar putea sa mi se fi rupt apa. Am fost chemata la spital.
L-am sunat pe Fat Frumos, pranzea si el atunci, si l-am chemat calma sa vina si sa aduca si geanta pregatita pentru nastere. In doua minute imi respira in ceafa si imi tipa de undeva de sus, eu fiind in genunchi stergand apa, care imediat ce am inchis telefonul mi-a inundat putin baia.
Am trecut s-o luam pe sora mea in drum spre spital si am pasit zambind in sala de travaliu. Am cerut singura sa mi se faca ceea ce trebuie facut inainte de o nastere si m-am asezat in pat, ma astepta de vreo 3 zile cand mai fusesem internata. Si contractiile s-au inmultit si s-au intarit. Am cerut epidurala cu siroaie de lacrimi pe obraji. Doctorul imi amintea de toate femeile care au nascut fara anestezie, iar eu plangeam in continuare. Asa ma manifest eu, plang, nu tip, nu ma zbat, nu bat campii, plang.
Mi s-a administrat epidurala, iar anestezistul m-a strigat bland mami. Hai mami, nu mai plange, vrei sa vina fata sa te vada asa?
Doar ca m-a facut sa plang si mai tare.
Am nascut la 19.15 sau 19.20. Nu stiu, biletele difera. Pe piept, Mara misca natang manutele, una atingandu-mi gura.
De atunci, am o viata cu Mara. Nu afirm ca nu am avut viata inainte de ea, viata trebuie respectata cu sau fara copii, stiu doar ca din 14 februarie anul trecut am o viata cu ea, si iubesc.
Pe langa iubire, mustesc acum de mila.
Pe langa iubire si mila, mai gasesc in mine afectiune pentru femeile insarcinate. Le-as imbratisa si le-as ajuta. Nu pot sa specific cu ce anume le-as ajuta, nu am concept, dar asta simt. Le iubesc pana nasc, apoi, nu stiu cum, mama fiind, innebunesti. Dar aici pot scrie un text separat.
Ma intorc la Mara.
De o saptamana lipsesc de langa ea si durandu-ma dorul de bucatica mea de carne, Mara, am dat peste cu aceste randuri. O iubesc pe fata mea.