M-am lăsat acaparată de gânduri și activități mărunte. Am refuzat să defulez pe blog. La salata boeuf am pus prea puțină carne de vită. S-a întâmplat să răcesc și nu i-am mai simțit gustul. Căile respiratorii inflamate mi-au stricat Crăciunul. Mi-au luat plăcerea de a mă îndopa. Pentru că mă îndop cu mâncare, mă simt bine și repet de câte ori am ocazia. E o plăcere mâncatul. Să savurezi. Să guști. Să te bucuri. Firește, nu mănânc zilnic la modul acesta. Mă iubesc așa cum sunt, adică fără straturi consistente de grăsime pe mine.

Am sfârșit Micile plăceri ale morții de Goran Mrakic. Nu am mai început un alt roman. Oscilez între Auster, Roth sau Daniela Rațiu.

Revin obsesiv la faptul că în vară o să împlinesc 40 de ani. Dacă până de prezent m-a caracterizat rebeliunea, așa mi s-a tot spus (acasă, la școală, la muncă, în relații), atunci de acum încolo o să afișez cinismul. Nimeni nu o să-mi mai ia soarele, nici măcar Alexandru cel Mare. Știți povestea cu Diogene și Alexandru? Alexandru l-a întrebat pe Diogene dacă poate să-i facă vreun favor. Diogene l-a rugat să se mute puțin spre dreapta deoarece îi ia soarele.

Când ajungi la 40 de ani, atunci renaști. Te-ai născut neîntrebat. Renaști din voință proprie. La 40 de ani nu mai ceri permisiunea pentru nimic. Acționezi. Iei decizii. Suporți consecințele sau te bucuri. Mă simt atât de obosită de toate luptele duse pentru a fi. Nu mai am altă alternativă decât să fiu. Nu știu să fiu altcineva în afară de mine și nici nu mă interesează. Mă uit la unele femei cu admirație. O admir pe Gabriela Glăvan. O admir pe Julia Roberts. Rămân eu. Ce înseamnă asta? Ce ar trebui să însemne pentru toată lumea.

Eu înseamnă că sunt o persoană separată.
Nu sunt părinții mei. Ne le îndeplinesc visele tinereții lor.
Nu sunt copiii mei. Nu o să-mi trăiesc viața prin ei.
Nu sunt bărbatul meu. O să gândesc mereu pentru mine, iar doi înseamnă unu plus unu și nu unu călare pe unu.

Să vină 40 peste mine. Să vedem cum este nebunia asta la 40 de ani.

Foto: Carmen Vulpea boemă