Trecută de jumătatea vieții, aproape 40 de ani, încep să devin conștientă de îmbătrânire. Nu mă refer la mine. Adulții din copilăria și prima mea tinerețe au îmbătrânit. De aceea, uneori îi privesc ca pe niște străini. Cine sunt toți acești oameni? Mamanu seamănă izbitor cu tătaie. Îl recunosc pe el. O pierd pe ea. Tata s-a micșorat la trup. Nu-l mai caracterizează vigoarea. Obosește. Respiră greu. Unchiul cel mic din partea mamei a luat alură de bărbat copt.

Am prins de veste că rolurile s-au inversat. Părinții au luat locul bătrânilor, iar noi am luat locul părinților. Ce s-a întâmplat în acest timp? De ce mă simt luată prin surprindere? Oare nu i-am privit?! Cred că nu i-am privit suficient. Acum îi privesc deoarece nu-i recunosc.

Ocupată cu tinerețea, să fiu luată în seamă, m-am trezit că lupt cot la cot cu bătrânețea. Bătrânețea duce aceeași luptă. Să fie luată în seamă. Tinerețea și bătrânețea, în țări ca România, suferă de nebăgare în seamă. Tinerii că sunt prea tineri, bătrânii că sunt prea bătrâni. Tinerii au ceva de spus, iar bătrânii mai au ceva de spus, unii dintre ei, firește!

Prinsă la mijloc, îmi întind ambele mâini. Ajut tinerii, sprijin bătrânii. Temperez intensitatea celor de la începutul vieții. Potolesc disprețul celor de la finalul vieții. Poate rolul celor de la mijloc, părinții, ține de împăciuire. Să creștem toleranța categoriilor de vârstă. Să nu ne mai respingem din cauza reprezentărilor. Un tânăr și un bătrân își reprezintă diferit viața, dar amândoi formează un potențial. Combinarea vitalității cu experiența ne-ar face viața mult mai suportabilă. Constantin Flondor n-ar mai trece orb și indiferent pe lângă lucrările colegilor mei de la master. Andrei Șelaru ar crea alianțe cu profesori înaintați în vârstă. Tinerii și bătrânii se pot folosi reciproc pentru binele comun.

Binele comun este scopul. Demnitatea românească ar fi consecința. Alianțele construiesc viitorul. Oricum ar fi, viitorul vine peste noi.

Foto: Carmen Vulpea boemă