O să vă povestesc o întâmplare petrecută în aeroport acum câțiva ani. Poate deja este notată într-un articol pe blog. Scriu de prea mulți ani ca să nu repet. Acum o să folosesc întâmplarea ca argument. O să încerc să vă demonstrez în ce constă autoritatea unui profesor de la catedră.

În aeroport și oriunde în lume, îmi place să-mi aleg un loc de unde pot să observ oamenii din jur. În aeroportul din Londra mi-a fost imposibil să-mi aleg un loc. M-am așezat unde s-a nimerit. M-am nimerit lângă o familie, mama, tata, un băiat. Ne ridicasem pentru îmbarcare când au abordat subiectul școală. Băiatul lipsise. Au trecut în revistă materiile și profesorii. Copilul și-a exprimat îngrijorarea cu privire la profa de română. Nu va accepta să-i motiveze absențele. Tatăl și-a exprimat convingerea că o va face în urma unui parfum scump dăruit. Toți trei au rânjit.

Eu, ca martor fără voie la scena lor familială, m-am înfuriat. N-am zis nimic. Am rămas mută ca peștele. În prezent aș comenta. Consider că am greșit atunci. Uneori tăcerile ucid la fel ca gloanțele. Am procedat ca majoritatea dintre cetățenii lumii. Nu era treaba mea. Puteam să o fac . E datoria noastră ca uneori, în numele binelui comun, să acționăm în situații care nu ne privesc. Educația ne privește pe toți.

Ce lecție a primit băiatul? A primit mai multe, dar una în deosebi. Profesorul nu are nici o autoritate și poate fi cumpărat. Adult sau copil, cine respectă o persoană slabă și fără nici un principiu? În parc sau la locul de muncă, oamenii respectă o ierarhie a puterii, a corectitudinii, a curajului. Fără educația de acasă a părinților, nici un profesor nu va putea să-și facă datoria la catedră. Înainte de a fi profesor, când ai la clasă copii fără cei 7 ani de acasă, ești cioban și paznic. Păzești animale și îngrijești posibili infractori. Să mijlocești ciocniri între suflete tinere și poezie, artă, matematici, ai nevoie de sprijin. Un copil nu se crește numai de părinți, de profesori sau de modele, un copil se crește cu ajutorul părinților, profesorilor, modelelor pe etape. Părinții au primii ani care înseamnă temelia. Urmează profesorii, care ridică structura pentru a fi șlefuită de modele.

Copiii merg la școală fără temelie. Stau în bănci și așteaptă ca părinții să le cumpere profesorii. Cantitatea de informație a creat impresia că ne putem lipsi de profesori, dar nu este vorba despre informație, ci despre CUM LIVRĂM informația și în special CUM VERIFICĂM informația.

Ca întotdeauna, vai de sufletele copiilor fără grija și iubirea părinților capabili de a diferenția corectitudinea de bunăstare. Iubirea nu e suficientă. Să iubești fără a îndruma poate fi la fel de distrugător cu a nu iubi.

Iubiți-vă copiii cu fermitate. Recitiți Împăratul muștelor. Citiți despre modelul suedez sau finlandez cu detașare. Cortexul, responsabil cu capacitatea noastră de a raționa, se dezvoltă până la vârsta de 25 de ani. Copiii nu știu ce este bine pentru ei. Ascultați-le părerea. Interesați-vă de ceea ce simt și de ceea ce gândesc. Dar păstrați ultimul cuvânt. Imaginea de ansamblu vine din experiență, iar copiilor le lipsește această imagine de ansamblu.

Iubiți-vă copiii. Stați cât puteți cu ei în primii șapte ani. O să vedeți diferența.

Foto: Carmen Vulpea boemă