Scriu repede, scriu asta seara intr-o prospetime de emotii.
Imi place teatrul.
Ma incanta muzica.
Ma ademeneste literatura.
Arta imi traseaza pe chip si pe trup un contur al individualului. Cand indraznesc sa ma privesc, sa ma ascult, imi simt insusirea de a fi unic, conturul invizibil, dar actual al trupului ma infioara.
Azi, pe scena teatrului din Timisoara se juca piesa Egoistul. Nu va urma o cvasicronica a piesei, voi aduna insa literele de pe tastatura intr-o apreciere.
O lacrima in coltul ochiului constitui rasplata unei somitati, un cuvant rece, dur, ba chiar grosolan. Insa ce termen sa aleg pentru o insipida si rapida descriere a lui Radu Beligan?
Aplauze.
Freamat.
Entuziasm.
Oamenii talentati sunt si mari culegatori.
Radu Beligan culese asta seara un numar finit de spectatori dintr-o mizera realitate a unei scaderi de 25% din salariu.
Cum putem, in senectute, sa adunam si noi roadele unei munci bine facute?
Doar visand, sa inchidem ochii si sa ne visam perfectiunea doar acolo unde este posibila, in meseria pe care am preferat-o.