Am fost la teatru duminică. În fiecare luna aș putea să am un articol care să înceapă așa. De două decenii consum teatru fără oprire. M-a ținut pe loc o pandemie, dar asta e viața când neînchipuitul devine real. În realitate am stat închiși în case. Am făcut față realității după putințe, iar în prezent, la Timișoara, îmi place să salut din nou cunoscuții cu Ne vedem la teatru!

S-a jucat spectacolul Școala femeilor versus școala bărbaților după Moliere. Coregrafia îi aparține lui Gigi Căciuleanu. Exact, s-a dansat. Printre pași și figuri de dans, Cătălin Ursu a reușit să îngemăneze măiestru pierderea cuplului în neputințe individuale și sociale. Femininul și masculinul eșuează. Femeia cicălește și amăgește. Bărbatul supune și seduce. Amândoi cresc coarne. Infidelitatea e doar o consecință. Ea și el în cuplu sunt doi actori lipsiți de talent, dar care nu recunosc în ruptul capului.

Le-am sorbit din priviri pe Alina Ilea și Flavia Giugiu. Cu toții avem preferați. Mi-a atras atenția Laura Avarvari. Interpretarea ei m-a dus în starea uitării de sine. Am uitat de mine și tot ce însemn eu în afara sălii de teatru. Zâmbetul prefăcut-făcut fermecător când apărea Marin Lupanciuc pe scenă mă transforma într-un personaj de Moliere. Lupanciuc este copilul cel mic al Naționalului. Sunt curioasă dacă steaua asta se va abate din drumul ei. Darius Zet și-a spus numele. Nu-l știam, acum îl știu. La Național miroase a prospețime.

Moliere a scris Școala bărbaților și un an mai târziu Școala femeilor. În Școala bărbaților a jucat el însuși rolul lui Sganarelle. Mi-ar plăcea, ca experiență, să văd și două spectacole în loc de unul. Ne despart secole de la nașterea comediilor, dar subiectul a rămas actual, iar râsul pică întotdeauna bine oamenilor.

Am râs la spectacol. Am plecat spre casă unde mă aștepta o chiuvetă plină de vase. Făt Frumos a gătit copiilor, iar eu am spălat farfuriile, oalele și tacâmurile într-o dispoziție glorioasă. M-am tot gândit zilele astea. Am o viață bună și cu multe momente de bucurie. Rar îmi recunosc și aproape deloc nu o spun. De ce? Ca să nu pierd. O prostie, firește!

Vă îndemn să rostiți mai des că trăiți cu bucurie. Ieșiți la teatru, e un stimulent puternic.

Foto: Adrian Pîclișan