Zilele trecute, de la o activitate banală, știu sigur că nu citeam, m-am simțit protejată de vârsta mea. Subliniez. Nu am gândit, am simțit. O căldură mi-a străbătut corpul. M-am întrebat și eu de unde vine senzația. Ar putea fi de la Mara. Crește. A crescut. O recunosc și nu o mai recunosc. Îmi fac griji pentru ea. Am încredere în ea. Încrederea și neîncrederea în ea, dihotomia asta mă strivește.

Strivită mă simt și de vise. Îmi servesc felii de trecut. Mă trezesc tristă ca într-o zi când urmează să participi la o comemorare. Căci asta fac, îngrop trecutul și refuz să mă mai gândesc la el. Ar putea fi tot de la Mara, de la prieteniile pe care i le observ și de la ceea ce presupun bazându-mă pe experiența mea. Mara nu e mama ei. Mara o să se descurce într-o manieră mult mai demnă ca mine.

La fel de bine mă strivesc magnoliile, narcisele și mirosurile revene de primăvară. Când trec pe lângă grădini îngrijite, când văd oameni aplecați să culeagă iarba, când în fundal copiii țipă și râd, atunci mă transport în fața ușii verzi de la intrarea în casa bunicilor. Stau cu mâna pe clanță, dau să intru, dar mă opresc și privesc peste umăr. Copiii țipă și râd în stradă. În grădină florile și-au deschis bobocii. Trag aer în piept, mirosul pământului reavăn mă întristează. Mereu m-am întristat în acest moment al anului. Port cu mine această tristețe inexplicabilă din copilărie.

Sufăr. Îmi compătimesc copilăria. Îmi compătimesc traseul în viață. Îmi plâng de milă. Sunt conștientă de pericolul care mă pândește. Incapabilă să mă detașez, mă epuizez emoțional. Primăvara mă epuizez emoțional. E semnalul de alarmă pentru un plan. Un plan pentru viitorul apropiat mă urcă din nou în tren.

De aceea am căutat bilete spre Copenhaga. Este Copenhaga un loc potrivit pentru a celebra 41 de ani?!

Foto: Bogdan Mosorescu