Critica depinde de dispoziția criticului, zicea Ionesco.
Nu sunt, nu mă identific cu un critic. Premiera de aseară de la Național Timișoara, Victimele datoriei, piesă scrisă de Ionesco și regizată de Radu Iacoban, depinde de obișnuințele mele.

M-am obișnuit cu Ionesco. L-am deprins intuitiv. L-am citit la început. Lecția, Scaunele, Cântăreața cheală m-au smuls din plictiseala vieții de provincie. Să râd de tragic, ce desfătare pentru mine! L-am văzut jucat apoi pe scena Teatrului Marin Sorescu, în regia lui Robert Wilson, la Craiova. M-am dus pentru joc. Nu credeam că actorii, oricât de buni, de talentați, de muncitori ar putea să evoce lumea lui Ionesco. De unde convingerea? Din mărturisirile lui Ionesco însuși. Când vrei să le vorbești tuturor, nu vorbești în realitate nimănui.

M-am bucurat de spectacol, dar m-am răsplătit cu altă lectură de Ionesco, Note și contranote. În intimitatea cărții m-am simțit mai satisfăcută. Am revenit la teatru pentru Ionesco într-un festival FEST-FDR. Teatrul Maria Filotti a pus în scenă Cântăreața cheală în regia lui Radu Iacoban. În 2019 i-am reținut numele regizorului. M-a pus văru miu, Bogdan Mosorescu, să-l repet și să-l urmăresc. Într-adevăr autorul scrie o piesă, actorii joacă o alta și spectatorii văd în ea o a treia, vorbele lui Ionesco, dar actorii în mod special mi-au ocupat neforțat sufletul în totalitate.

Să văd Rinocerii la Național Timișoara în regia lui Gabor Tompa a fost o dezmierdare de îndrăgostiți. Îl iubesc pe Ionesco în orice manifestare. De la aceste spectacole am păstrat un anumit timbru. Când se joacă Ionesco distingi în vocile actorilor o calitate specifică în sunete.

Aseară s-a jucat pe scena Naționalului Victimele datoriei, după o piesă de Ionesco în regia lui Radu Iacoban. Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc și Matei Chioariu mi-au provocat o senzație auditivă de care nici nu eram conștientă. Mi-am zis în gând că Ionesco l-a potolit pe Lupanciuc. A reușit! Și Lupanciuc a reușit să închege și nu să destrame un univers al dramelor lăuntrice.

Ca spectator, l-am iubit aseară pe Lupanciuc. Munca i-a fost constatată și verificată.

Despre spectacol, nici un cuvânt. Piesele lui Ionesco nu se povestesc, iar spectacolele proiectează contradicții universale netransmisibile din gură în gură. Ar fi niște cuvinte fără rost.

Este o cale însă. Mergeți la spectacol pentru că neapărat trebuie să râdem înainte de toate.

Foto: Adrian Piclisan