Pot spune uneori: M-am trezit la 41 de ani. Cu referire la trecerea timpului. Ieri a fost un moment, o situație, o senzație. De când îmi amintesc lupt să fiu, iar asta mă irită și mă întristează în același timp. Nu cumva am luptat să fiu și am pierdut din vedere cine am fost, cine aș fi putut fi? Ce gând înfiorător și periculos! L-am alungat. L-am reluat ca să-l notez și nu mai revin asupra lui. Are potențial de a mă dezechilibra dintr-o viață pe care o consider suportabilă cu zeci de atingeri formidabile.

O să formulez pe lângă acel gând. În mica mea familie asist îndeaproape la devenirea celor doi copii, Mara și Mateiu. În condițiile actuale de viață, îmbunătățite, ajustate, rafinate de către părinți și stat, când anume se mai întreabă copiii: Care este sensul vieții? Mateiu n-are gândire abstractă, deci preocuparea pentru sensul vieții nu e posibilă. Mara a dezvoltat gândirea abstractă, dar nu cugetă la viitor. Aici consider că mă așteaptă un examen dificil. Cum să-mi îndeplinesc rolul de mijlocitor între copil și societate cu o temelie care amintește haosul?! Lupte în copilărie ca să fiu apreciată și ascultată în familie. Lupte în școală pentru a nu mă afecta comportamentul preferențial practicat cu nerușinare de unii dintre profesori. Lupte în relațiile de iubire acceptate pentru a nu repeta greșelile mamei. Lupte pentru a-mi susține ateismul. Lupte pentru creșterea Marei. Lupte, prea multe lupte. Câtă energie consumată în lupta pentru a fi cum sunt azi! Și nu știu exact cum sunt și cine sunt. Cu exactitate știu ce vreau și ce nu vreau. În prezent mă interesează aplicabilitatea cunoașterii și tehnicile de a-mi păstra calmul.

La 41 de ani mă simt pregătită să înfrunt viața. Ce târziu! Generația mea, generațiile următoare, cei care se nasc și cei care urmează să se nască, suportă o maturizare întârziată. Condițiile de viață acționează ca un duh din lampă. Aproape totul se îndeplinește fără efort. În această notă, nu există un risc de a deveni fundamentaliști? Să renunțăm la gândirea critică și să trăim după cum ne spune să trăim o mână de oameni, cea mai veche poveste din istoria omenirii?! Mi se pare mie? Credeți că înnebunesc, că nimic nu-mi justifică îngrijorarea?

Reprezentanții bisericii au făcut o treabă extraordinară, încă o fac. Trasează sarcini oamenilor. Le controlează fiecare aspect al vieții. Îi pedepsesc. Îi răsplătesc. Îi iartă. În viața practică, maică mea nu spală duminica sau de sărbători. Așa îi cere dumnezeu prin reprezentanții lui. Râd. E amuzant. Dumnezeu imaginat ca forță supremă, creator și judecător se supără că mama, Ioana și Ion spală duminica. În viața intimă, maică mea a considerat sexul înainte de căsătorie păcat, iar a doua zi, imediat după ceremonia religioasă, sexul s-a curățat de păcat. Râd. E amuzant, dar și trist. Gândirea asta e responsabilă de multe violuri suportate de femei în căsnicie.

Pregătită de viață, cu o cunoaștere a ei prin experiență și învățare, mă depășește contextul. Unii dintre noi pur și simplu pierdem momentul. Tot ce mai pot să fac este să-mi ghidez copiii spre oportunitățile lor.
Apoi să mă retrag cu cărțile mele.