Prietena mea genială este primul volum din Tetralogia Napolitană de Elena Ferrante. Am început și am sfârșit. Nu m-am repezit la al doilea volum. Lumea descrisă în roman nu-mi este atât de străină. Am crescut într-un cartier mărginaș al orașului Severin unde tații își băteau soțiile, fiicele și fiii. Huliganismul tinerilor era acceptat și trecut cu vederea. Într-o iarnă am suferit un accident din cauza unui fel de Marcello Solara. Îmi așteptam rândul la derdeluș, dar Marcello de la Schela a decis să-mi facă vânt pentru propriul lui amuzament. La mine s-a materializat cu o fractură de claviculă. Fiatul fraților Solara cu care plimbau fetele cu sau fără voia lor l-am zărit adeseori pe străzile cartierului. De obicei atentau la fete cu un tată slab. Aici nu a fost cazul meu. De tatăl meu le era frică fraților Solară de Schela.

În loc să mă apuc de volumul doi al Tetralogiei, m-am repezit în romanul Frica de Daniela Rațiu. Personajul principal este Ana Pauker, comunistă dedicată cauzei Revoluției, prima femeie ministru de externe din lume. Lectura mi-a prilejuit sentimente grele. Mă simt îngrețoșată, greoaie, speriată când mă afund în paginile cărții. Respir ușurată când închid cartea. Parcă închid atrocitățile și fricile între coperte. E doar istorie, o istorie malignă și rușinoasă a României.

Citesc puțin în aceste zile de vară. În cea mai mare parte a timpului îl îngrijesc pe Mateiu. Vacanța de vară a împins într-un loc îndepărtat blogul. Rar dau formă gândurilor aici. Scoaterea laptopului din bibliotecă, aprinderea lui, logarea pe blog necesită timp. Stau prost cu împărțirea orelor. Să dau cu aspiratorul. Să prepar masa de prânz. Să ies la plimbarea cu Mateiu. Să particip la Ceau Cinema. Să organizez o ședință foto cu Flavius Neamciuc la The Livingroom. Să-l culc pe Mateiu. Să cuget la iubire. Mateiu m-a provocat să revin asupra iubirii. Nu trece zi fără să-mi spună că mă iubește. Ți-am spus azi că te iubesc, mama, ți-am spus?! Firește că aceste replici îmi aparțin, dar el și le însușește.

Cred în iubire, în capacitatea ei de a înnobila viața. Fiecare epocă a iubit într-un fel specific. Condițiile de viață dictează și sentimentele. Comun tuturor vremurilor stă împlinirea. Un gol s-a umplut. Când ne îndrăgostim, atunci ne simțim plini de noi și de ceilalți. Admiri și te entuziasmezi. Cu timpul îndrăgosteala se estompează, dar tu știi cum te-ai simțit, iar amintirea acelui gol aproape plin reprezintă necesarul pentru o viață suportabilă.

Cum am putea să ne suportăm viața fără iubire? Nu cred că putem. Tot ce e bun s-a înfăptuit în numele iubirii. Cu regret, și tot ce e rău s-a înfăptuit în numele iubirii. Mai puțin boala, care nu ține de bine sau de rău, boala ne nimicește, de aceea conține iubirea.

Iubirea e o stare. Exersați. După ce depășiți perioada copilăriei, apucați-vă să vă iubiți propria persoană. Iubirea de sine înseamnă o bază solidă. Iubirea de sine îi creează loc celuilalt așa cum este. E dificil să fim. E o loterie deoarece ajungem să fim într-un fel fără a deține neapărat controlul. Datorăm hazardului la fel de mult ca părinților, educației și prietenilor. Stă în noi forța de a ciopli. Brâncuși n-a făcut decât să-și exprime interiorul cu dalta. A cioplit materii prime după ce a simțit, iar el a simțit să zboare. Cine a pus zborul în Brâncuși? Hazardul cel mai sigur.

Îmbrățișați viața așa cum vine. Suflecați-vă mânecile. Dați o formă vieții voastre.

Foto: Flavius Neamciuc