In seara de 14 ianuarie mi-am desfasurat realitatea obiectiva, de a admira o expozitie, la Muzeul de Arta din Timisoara. Fara note despre eveniment, m-a atras numele celui care a vernisat. Horia Roman Patapievici.
Cand am ajuns, puhoi de lume din chiar usa muzeului. Am salutat in multime cateva cunostinte si am pasit in muzeu intr-o forfota de nedescris. Am inaintat pana aproape de prezidiu. Fluturele de la gatul lui Horia Roman Patapievici l-am zarit, cuvintele insa i s-au pierdut intr-un zumzet de voci joase.
Cu haina pe brate, nadusind pe sub rochie, m-am simtit ca la slujba de Paste. Ce analogie bezmetica!
Dupa terminarea discursului, mi-am lasat ochii sa vada si inima sa simta culorile de pe simeze. Verde, alb, puncte. Am plecat cu promisiunea sa revin.
Putin mai tarziu, astamparand setea cu o apa rece intr-un bar pe langa apropierea muzeului am constatat ca as avea ceva de expus in legatura cu evenimentul.
De ce Horia Roman Patapievici?
Pentru ce a venit puhoiul de lume? Pentru eveniment sau pentru reputatia presedintelui ICR-ului?
Inca nu mi-am raspuns, inca nu stiu.
ianuarie 19, 2011
Multi vin pentru sonoritatea numelui. Si pleaca fara sa fi inteles nimic. Fara macar sa fi incercat sa inteleaga ceva. Dar cu siguranta vor anunta in stanga si-n dreapta ca au fost acolo 🙁 Trist de ei, ferice de cei care se imbogatesc mereu cu ceva, pentru ca asta-si doresc cu adevarat 🙂
ianuarie 19, 2011
poate pentru fluture, poate pentru verde, poate pentru sfintele pasti. toate sunt atipice anotimpului.
ianuarie 22, 2011
@anca huza
Eu am anuntat pe blog k am fost acolo. 🙂 Nu prea am inteles mare lucru, dar confirm k eu ma imbogatesc mereu cu ceva.
@Mihai
Poate, poate, poate. Nu-mi dai si mie nici o veste?