Am călătorit pentru prima dată în Rusia, dar am avut senzația că m-am reîntors acasă. La primul pas, la primul ochi, Rusia mi-a revenit printr-o acceptare a unui fel de a fi românesc.
Am vizitat Sankt Petersburgul și Moscova. Am avut 3 zile pline pentru fiecare oraș. În aceste zile, picioarele s-au obișnuit în durere, iar ochiul în frumusețe.
Nu pot scrie că nu am cuvinte să descriu Rusia, mi-e teamă că port în suflet o valmă de cuvinte pe care nu le pot ordona.
În Sankt Petersburg am bătut bulevardul Nevski în amintiri dostoievskiene. În prima zi, până în noaptea albă, un citat nu mi-a dat pace.
…poate așa mi-a fost destinul. Nu am putut să recuperez cugetul lui Dostoievski decât târziu în oră, căci nopți nu am avut.
Nu-ți găsesc nici o vină că nu am nici o putere asupra inimii dumitale, poate așa mi-a fost destinul.
Recuperând această frază, mintea mea s-a poticnit în propriile mele intrigi sufletești. Ce caut eu oare în Rusia?
Nu cumva alcătuirea ființei mele de azi alege din nealcătuirea unei demoazele în plin proces de educare?
Rumegând un gând, acesta de sus, am pășit cu emoții în cimitirul Tihvin al mănăstirii Aleksandr Nevski din Sankt Petersburg. Am aprins o lumânare și cu ochi blânzi m-am îndepărtat. Am părăsit cimitirul blândă și rareori mă descopăr eu pe mine astfel.
La Moscova, în Piața Roșie, am tras aer în piept. Oare câtă fericire poate suporta un om într-o clipă sclavă senzațiilor?
Catedrala Sfântul Basil, cu amalgamul de culori, s-a folosit de simțul văzului să nimicească toate procesele mele afective. Seara în pat, în Moscova nopțile sunt așa cum ne-am obișnuit, negre și cu stele, am adormit într-un sentiment plin de mulțumire.
Ziua petrecută în Piața Roșie a fost una dintre cele mai fericite zile din viața mea.