Oare de câte ori am scris că nu-mi place Zanzibar al lui John Brunner? De zis nu mai povestesc, m-am confesat unde mi-a permis publicul.
Acum, la câteva zile după ce am sfârșit lectura, m-am surprins de câteva ori cu mintea la Zanzibar. Am încercat și să creez discuții la masă despre suprapopulație, genetică, calculatoare și miros.
În toate cele 700 de pagini ale romanului, număr 10 care mi-au lipit foaia de palmă. Stai! Stai! Nu acum, trebuie să termin aici.
Am rostit grăbit, cu iz de nerv deranjat primul verb.
Dialogul dintre Chad Mulligan și Shalmaneser mi-a zgândărit simțurile, omul și mașina verificându-și conștiința.
Din cartea asta groasă care m-a plictisit, care m-a transformat într-un cititor tâmp din cauza paginilor citite degeaba, mi-a lipsit putința de a înțelege, dar am ajuns să deslușesc omul.
Omul, în cartea lui Brunner, este victima propriei creații, în viitor, mașina, Shalmaneser, decide în locul omului. Caracterul uman se adaptează, caută soluții, pune întrebări, caută, se răzvrătește.
Și mirosul. Mirosul este ceva pe care eu nu l-am luat în calcul atunci când m-am gândit la om, dar personajul Chad Mulligan perorează problema. Mirosul poate fi o problemă, niciodată soluție.
Mirosul îmblânzește, îmbie sau provoacă, uneori e responsabil de crimă.
Într-un final, Brunner m-a răsplătit, mi-a oferit un crez.
Cred cu sfințenie în imperfecțiunea umana și în capacitatea oamenilor de a greși.
Omul nu se pierde prin greșeli, omul se dovedește om greșind, fără greșeală rămânem doar instincte și selecție naturală.