Din când în când, printre textele acestui blog, o să se ivească, ca un ghiocel în zăpadă, imaginea fetiței mele, Mara.
Sunt unele episoade pe care trebuie să le păstrez așa cum știu eu cel mai bine, prin scris.
Mara mea a mers din această toamnă la grădiniță, asta am mai notat-o, sunt convinsă. Am întrerupt puțin grădinița pentru a merge la mare, iar de săptămâna trecută, de când a reluat mersul la grădiniță, Mara îmi umple diminețile de plumb. Plânge, se ține strâns de mine și mă strigă sau îmi strigă să nu o las.
Plec în ochii compătimitori ai secretarei sau ai directoarei care îmi promit că mă sună. Când merg să o iau, plecăm vesele amândouă. Ne ținem de mâini și ne povestim una alteia întâmplările din absență. Mai mult eu povestesc, căci deși încerc s-o fac să povestească, ea mă amăgește cu întâi tu mama.
Încerc astfel să creez o obișnuință între mine și ea, povestea.
Povestea, cred eu, o să mă ajute să fiu prietenă și ochi ager în același timp.
În momentele acestea de poveste, am încercat să aflu ce o deranjează la grădiniță, dacă și-a făcut prieteni, dacă se joacă.
Mara mi-a răspuns că ea nu are prieteni la grădiniță, prietenii ei sunt mami și tati.
Am privit-o lung, dar ea a întors capul și a privit pe geam cu o geană blagiană care ascundea sub ea secretele lumii ei.
Și eu, la fel ca Blaga, nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii.