Am de scris un text despre evenimentul de la Berini. Nu o să-l scriu. Nu o să-l scriu azi, dar o să-i fac o scurtă introducere în rândurile care urmează.

Ceea ce urmează va fi despre public. În momentul în care am realizat că voi vorbi în public, las deoparte caracterul neprevăzut al acestui fapt, am ridicat ochii spre mulțimea din jurul meu.

Fără un discurs pregătit, fără griji pentru emoțiile care deja mă cuprinseseră, atenția mea s-a oprit în public. Nu-mi cunoșteam absolut deloc publicul. Acest cuvânt o să tot revină, public în sus, public în jos, și la dreapta, și la stânga.

Două nume mi-a scos lucid memoria: Camil Petrescu și Grigore Vieru. Primul cu ceva teorie despre emoție specifică în fața actului trăit, tehnică, avantajele popularității, congruență. Toate astea m-au necăjit și mai tare. Nu aveam cu ce să lucrez, și într-un timp exagerat de scurt, pentru a obține orice reacție de la oamenii din jur. Tinerețea mea, faptul că nu am trăit niciodată la sat, din orice unghi eram învinsă de experiență și mi se opunea o atitudine refractară a omului de la sat care respinge dezmățul din mediul urban. Printre atâția fii și fiice ale satului, copila orașului s-a salvat cu niște versuri de Grigore Vieru.

Nu am știut ce să vorbesc. Am repetat acest nu știu de vreo trei ori în scurtul meu discurs. În zece minute m-am confruntat cu multe aspecte din viața românului și din viața psihică a omului. Românul rămâne sensibil la origini, omul respinge automat și inconștient tot ce e străin. Urbanul rămâne necunoscut ruralului și e plin de semnificații primejdioase. Comunitatea de la sat ține încă la principiile morale. Se pare că blugii rupți calcă aceste principii, iar costumul popular le confirmă.

Nu mi-am permis ca invitat la eveniment să fac aceste observații. Nici momentul nu era, dar blogul e prilej de exprimare și îi adresez țăranului român aceste cuvinte:

Dragii mei săteni,

Costumul popular confirmă puterea de creație a românului în cultura noastră minoră, o cultură puternic creatoare, autentică și originală chiar prin această îmbrăcăminte. Costumul a devenit în timp obiect de cultură al românului. Aceasta este o semnificație. Tot ce altceva îi mai atribuiți, decență, cumințenie, înțelepciune, sunt însușiri care țin de caracterul uman, iar o învățătură din bătrîni afirmă că nu haina face pe om. Nici costumul popular nu mai poate să le păstreze pe fete neprihănite. Dorințele sunt demoni reali. Asta am descoperit trăind și am citit în cărțile lui Freud.

Trăind printre oameni, fie ei de la sat sau de la oraș, am mai aflat că oricâte cunoștințe am, nimeni nu mă ascultă. Nu sunt o autoritate. Nu am avut nici o autoritate vineri în fața dumneavoastră pentru a face cea mai simplă sugestie. Muncesc la asta. Mă străduiesc să devin credibilă publicului prin construirea unui nume care în timp va putea electriza. Mircea Eliade avea această putere, iar eu visez mult.

Acum o să închei. O să mă folosesc de aceleași versuri de Grigore Vieru.

Cu drag,

Paula Dunia Aldescu

In aceeași limbă
Toată lumea plânge,
In aceeași limbă
Râde un pământ.
Ci doar în limba ta
Durerea poți s-o mângăi,
Iar bucuria
S-o preschimbi în cânt.