Simt tot mai mult că mă afund. Simt tot mai mult că mă înalț. Simt în același timp coborârea și urcarea.

Am crescut la Drobeta Turnu Severin. În fiecare zi mi-e dor de Dunăre.

Am fost educată prin critică. Am ajuns la rândul meu să văd prima dată lipsurile. M-am corectat.

În prezent pot să mă abțin. Înghit uneori în sec cu mama sau tata. Mă anunță de fiecare dată în ce zi e sărbătoare să nu spăl. Azi e sfântul Dumitru. Eu sunt necredinciosă, dar știu că e cruce roșie.

Mă mușc de limbă când vorbesc cu tatăl Marei. Uneori. Mi-e greu să mă pun la punct cu atitudinea lui de tată implicat când a lipsit din primii trei ani ai Marei. Gândesc asta, foarte rar o mai verbalizez.

M-am detașat de chinul prieteniei. Am în continuare un cult pentru prietenie, dar îmi stăpânesc nevoia de a fi prezentă.

Mă țin departe de intensitatea reacției cu Făt Frumos. Las primul val să treacă.

Ce semnifică toate astea? Adun multe frustrări. Funcționez cu dificultate. Prima dată mă abțin. Pierd timp. Neplăcerile le transform sau nu în plăceri. Citesc, scriu, merg la teatru, beau un pahar de vin. Râd mai puțin. Sunt o bombă cu ceas.

În același timp povestesc cu mama și-l ascult pe tata, glumesc cu tatăl Marei, rememorez clipele bezmetice alături de fetele mele, mă înfoi ca o cloță la Făt Frumos.

Defulez. Duc o existență ambivalentă ca oricare altă persoană. Am citit asta la Freud. Încerc să nu dau prost. Ieri m-a blagoslovit un prieten cu o concluzie. Tu nu încerci să dai bine, încerci să nu dai prost.

Încerc să scriu. Fac exerciții de scris. Pentru că știu ce vreau.

Vreau să scriu.