Picaturi de ploaie, stopi de noroi, fascicul de raze, un lan de grau parguit se preling intr-un sir alb, delimitat, sonor, o claviatura oarecare.
Un recital la pian ingramadeste in fiinta imagini si concepte distonante, fara a fi false, doar nepotrivite. Omul se marunteste.
Ziua de marti a rasunat cu un recital de pian. Martin Muench. O prima executie: Bolero. In timpul spectacolului mi-am inclinat capul, mi-am schimbat pozitia, l-am zarit pe Anton. Anton vrea sa fie un personaj privat, plasmuit din tastatura tueliana, nascut intr-o zi flusturatica in Praga. Marti nu a mai semanat cu un om de zapada ca fartatul praghez, ci a descris comic un balon. Un balon cu urechi. L-am zarit la loja, in trenig si rumen la fata.
Programul de marti s-a intamplat sa si adoarma cativa spectatori, fara a aduce o acuza capetelor plesuve si fetelor decrepite, somnul pe asemenea muzica invoca zeitati, timpuri primordiale, scaldate de lumina.
Exista in mintea mea o convingere aievea ca istoria umanitatii contine un timp al astamparului, al muzicii desfatatoare, al florilor de camp si al ingaduintei umane.
Iar cand omul prezent se marunteste zdrobit de o frumusete neexprimabila, adulmeca putin acest timp. Eu sunt vanator de timp armonios, si tu, si el… ma gandesc!