Îmi dau seama, când privesc în urmă, cât loc ocupă hazardul în viața mea și în viața fiecăruia dintre noi. Multe cauze au rămas necunoscute în ceea ce sunt și în ceea ce reprezint azi.

Adesea mă întreb cum s-o ajut pe Mara în această perioadă deosebit de sensibilă și vulnerabilă. Adolescența a dat năvală peste noi. Urmează clasa a VIII-a, evaluarea națională așteaptă startul. Amintirile mele sunt vii și încă ard din perioada aceea. Nimic nu m-a ocolit, presiunea examenului, răutățile fetelor, umilințele, îndrăgosteala, eșecul, înghițirea umilințelor, renașterea din cenușă și depășirea momentului.

Perioada necesită comunicare în exces. Adolescenții nu se simt înțeleși, acceptați, văzuți. Clivajul părinte-adolescent ar trebui deturnat. Mergeți împotriva curentului. În loc să se retragă fiecare, înmulțiți-vă activitățile comune. Plictisiți-vă și înfuriați-vă adolescentul prin prezență, dialog, monolog și întrebări. Negociați la sânge mesele în familie, drumețiile, vacanțele.

Am copilărit în malul Dunării. O distracție a verii era considerată baia în toiul nopții la bazinele din aer liber de la Herculane. Porneau spre Herculane câte doua sau trei mașini pline de adolescenți și de tineri. Șoferii se luau la întrecere pe drum. Într-o seară neobișnuită prin faptul că suntem în viață și vă povestesc despre asta, șoferul mașinii în care mă aflam a stins farurile pentru a nu fi observat de cel din fața. A depășit mașina și am râs ca proștii de strategia lui. Orice pentru o victorie când cortexul nu s-a dezvoltat, iar imaginea de ansamblu nu se arată. Pentru că adolescenții și tinerii sunt incapabili să cuprindă cu mintea imaginea de ansamblu. Eu nu mi-am putut imagina moartea care ne-a suflat în ceafă. Mi-o imaginez acum când am o fată de 14 ani.

Îi povestesc și Marei despre faptele mele prostești din adolescență. Nu încerc să schimb, să atenuez, să îndulcesc. Încerc să-i fixez în cap că a fi martor mut și pasiv nu ajută. Acțiunea și inițiativa fac diferența. Eu n-am acționat. Nu m-am dat jos din mașină. Nu mi-am sunat părinții. Nu mi-aș fi permis să-i sun. Mara vreau să acționeze. Să se dea jos din mașină. Să-și sune părinții. Să-și permită să-și sune părinții. Ceva a memorat din toate aceste povești. Să nu aștepte prea mult până să vorbească cu noi. Uneori e prea târziu și pentru părinți să vină cu o soluție. Faptul că am auzit din gura ei rostit acest adevăr, m-a liniștit. Am încredere în ea. Îi acord încredere. Dar cum să procedez cu încrederea în ceilalți?

Credeți-mă că nu atitudinile adolescenților mă îngrijorează. Atitudinile adulților din viața copiilor mă agită.

Trei, doi, unu…

Foto: Lorena Dumitrașcu