Ceasornicărie.
Locul unde se repară ceasurile.
Psihiatrie.
Locul unde se studiază bolile, în scopul tratării și prevenirii lor.
Aveți puțină răbdare cu mine, o să mă adun și o să găsesc formula pertinentă pentru a-mi reda ideea. Corespondențele dintre ceasornicărie și psihiatrie se vor desprinde de la sine, chiar dacă gândurile mele se aseamănă mult cu ritmul progresiv accelerat al ciulendrei.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare ca identitate, dar pentru simțul realității mele a fost covârșitor. În amintire, acest chip stătea într-un album al oamenilor mari. Orice copil crește în obișnuințe, iar o obișnuință a copiilor o constituie și categoria de vârstă. Toți copiii devin adolescenți printre oameni mari și bătrâni. Oamenii mari sunt aceia care hotărăsc în numele lor, iar cei bătrâni sunt aceia care îi consolează.
În adolescență însă renunți să mai privești, obișnuințele din amintiri te amăgesc cu știința cunoașterii, tu cunoști oamenii mari și cunoști bătrânii.
Încetezi să mai privești chipurile copilăriei, iar timpul se scurge, iar unii nu reușesc deloc să-și potrivească propriul timp.
Și așa ajung la ceasornicărie. În timpul vieții, trebuie cumva să mergem cu mintea la ceasornicar, să potrivim mintea cu trupul, să meargă de mână. Altfel, ajungi la psihiatrie, căci mintea, lăsată prea mult în obișnuințele lumii, când descoperă că oamenii mari au devenit bătrâni, iar copiii oameni mari se dezechilibrează.
E un șoc, iar șocurile declanșează ceva.
Zilele trecute am privit un chip, un chip oarecare.
Priveam un om bătrân, dar cunoșteam un om mare, în amintire.
M-am mirat, m-am mirat de mine că ani de zile am ignorat urmele timpului și mi-au fost suficiente amintirile.
M-am oprit puțin și în mine.
Dacă oamenii mari sunt acum bătrâni înseamnă că eu am ajuns om mare.
Eu am ajuns om mare, dar ma simt copil.
Trebuie să merg la ceasornicar, mintea mea refuză timpul trupului.