Sunt părinții mei. Am ajuns la vârsta părinților mei. La 40 de ani tata lăsa să curgă pe din afară autoritatea. Nu faci! Nu pleci! Nu ai voie! Cele mai intense și marcante amintiri s-au petrecut când mama și tata aveau această vârstă.
I-am urât. Pe el pentru autoritate și agresivitate, pe ea pentru supunere și umilire. Imediat după ură, urma vinovăția. Cum să-mi urăsc părinții? Puteam să-mi justific sentimentul în ceea ce privea comportamentul tatălui, dar am eșuat să-mi justific sentimentul pentru comportamentul mamei.

Întoarce obrazul, privește în jos, nu răspunde. Să fie bine. Așa a considerat ea că se răspunde unui bătăuș. Nu ne-a fost bine niciodată, dar am supraviețuit.

Am ajuns la vârsta părinților mei. Defulez în continuare pe blog și scriu despre mine. Posibilitățile talentului meu literar le-am risipit în texte scurte pe blog. Să scriu ceva în genul Harry Potter n-am reușit. Tatăl Marei în special a încercat să mă ghideze în direcția fantasy. Poți, Dunia, poți! El tot a sperat să-mi producă creierul sinapsele speciale pentru independența financiară. Am fi plătit la jumate, de exemplu, aparatul dentar al Marei. Nu s-a întâmplat.

Cât din părinții mei sunt? Am vârsta, dar situațiile de viață m-au înjumătățit. Asta înseamnă jumătate de bătăuș? Bătaia nu constituie mijloc de educație. Refuz cu mintea și cu trupul. Tremur când îmi amintesc bătăile aplicate mie.

Mara plânge dacă mă uit urât la ea. Jumătate de bătăuș. Mateiu mă trimite la gunoi dacă îl ameninț cu o palmă la fund. Jumătate de bătăuș. Dar cealaltă jumătate în ce s-a transformat?

Să mă numesc idealistă? Jumătatea idealistă speră la o relație funcțională cu copii. Să nu le trezesc sentimente de neliniște și dezgust când îmi anunț vizita. Să ne bucurăm de companie. Să râdem. Să călătorim. Să ne suportăm pe același loc la anii maturității lor.

Prea multe familii descriu acest scenariu. Familiile fericite, statistic, se înscriu la categoria eșantioanelor mici, așadar, irelevante pentru lumea largă. Dar vreau să mă înscriu în cursa familiilor fericite. Începutul, vi-l spun și vouă, constă în a le recunoaște celorlalți membrii ai familiei eforturile și contribuțiile.

Le recunosc eforturile taților pentru educație. Copiii studiază la Montessori. Recunosc. Apreciez. Încercași și voi.
Observați cum se schimbă dinamica. Anunțați-mă.

Și râdeți înainte de toate.

Foto: Bogdan Mosorescu