Alegerile din țară m-au făcut să mă gândesc mult la colegii din școala generală. În mod special m-am concentrat pe doi, cel mai bun și cel mai slab din clasă. Cel mai bun a fost o fată. Cel mai slab a fost un băiat. Firește, mintea mea i-a asociat cu Dan și Simion. Intuiția m-a asigurat că nici unul dintre noi nu l-am fi ales pe cel mai slab pentru a fi șef de clasă. Nici măcar el nu s-ar fi erijat în funcția de șef al clasei. Nu i-ar fi permis diriginta, dar nici bunul lui simț. Așa simt. Nu pot prezenta nici o dovadă.

La liceu, pentru că aici urmăm specializări, șefia clasei devine atacabilă. Ierarhia abandonează un drept natural și se construiește pe un drept social. Pe lângă capacități intelectuale, intervin abilitățile. Azi mi-ar plăcea să ne oprim asupra abilităților.

Abilitățile oricărei persoane sunt valoroase și necesare. Ați întâlnit, cu siguranță, această afirmație prin cărțile lecturate. Sau ați auzit la școală. Sau v-a asigurat bunul simț. Oricum ar fi, o știți conștient sau inconștient. De aceea intuiția personală mereu mi-a dat ghes să pun la îndoială programa școlară. De ce atâta matematică în școala generală? Cei mai mulți dintre noi nu deținem o minte matematică. Există studii. Toți însă ne naștem cu abilități pe care părinții împreună cu școala au datoria și responsabilitatea să le descopere și să le dea o direcție. În loc să ne creștem copiii insistând cu matematica, mai bine i-am susține în dobândirea unor priceperi.

Eu am fost un copil considerat bun la școală. Mereu cu premiu, niciodată cu coroniță. Matematica m-a înspăimântat de la clasa I. Pur și simplu aveam nevoie de mai mult timp să pricep exercițiile. Una dintre consecințe, căci efectele s-au ramificat, ține de îndoiala în propria inteligentă. Nu de puține ori m-am întrebat dacă nu sunt proastă pentru că nu înțeleg matematica. M-au salvat restul materiilor, în special literatura. Profesorii din liceu m-au salvat. Profesorul de română, profesorul de filozofie și profesoara de engleză mi-au reparat aripile rupte de matematică.

Ușor mi-am luat zborul și lupt din liceu să-mi apăr inteligența. Ani la rândul am simțit că trebuie să demonstrez că nu sunt proastă. O cantitate irecuperabilă de energie am consumat în prima parte a vieții, în perioada cea mai vulnerabilă, dar și cea mai idealistă. Studenții respiră prin dorința lor de voință, iar voința schimbă mersul lumii. Am reușit să nu-mi pierd eul interior, dar luptele m-au sleit. M-am adăpostit în acest blog și am încetat, datorită scrisului ca instrument de terapie, să mai demonstrez ceva.

Târziu am scăpat, dar nu atât de târziu cât să-mi cresc copiii cu pretenții inutile pentru supraviețuirea în societate.

Nu le distrugeți stima de sine copiiilor cu matematica. Îngrijiți-vă de abilitățile cu care fiecare ne aducem contribuția în societate. Învățați împreună despre binele comun și săptămânal chestionați-vă eul interior. Bunul simț este un îndrumător redutabil.

Bunul simț nu crește Simioni. Bunul simț o să vă arate calea demnității. Fiți demni de norocul de a trăi, de a respira, de a iubi, de a munci, de a contribui la viață.

Foto: Bogdan Mosorescu