M-am trezit în dimineața asta cu Motan în dreapta și cu Mateiu în stânga. Miau! Îîîî! M-am ridicat și butonul a fost apăsat. Baie, oliță, mâncare lui Motan, paharul cu apă, ceaiul, o portocală stoarsă, spălat vasele murdărite și tot așa. După o oră Mateiu a insistat să iasă din casă. Și-a ales șosetele din grămada de haine murdare. S-a așezat pe scăunel. Mi-a indicat adidașii.

Am ieșit în parc. Ne-am jucat la groapa de nisip. Ne-am dat în leagăn și tobogan. La nisip am putut să observ și părinții. Tu nu ai voie să pleci desculț de la nisip. Copilul a plecat desculț de la nisip. Tu nu ai voie să te joci cu apă. Copilul s-a jucat cu apă. Plecăm acasă. Nici mama, nici copilul nu au plecat acasă. Un adult vorbește, dar nu-și potrivește vorba și fapta. Un copil aude, dar lipsa de concordanță îi permite să exploreze instinctual. Firește, copilul are dreptate și adultul greșește! Atât de simplistă este explicația pentru care copiii nu ascultă.

Am revenit acasă. Am întins hainele pe uscător. Mateiu m-a ajutat. A pus hainele din cuvă în oliță. L-am culcat și m-am așezat la citit. Înaintez rapid la Murakami. Am trecut de jumătatea cărții. Cartea are 682 de pagini. După un capitol și o cafea, m-am ridicat să pun niște cartofi la fiert. Sunt la jumătatea vieții. Am vârsta la care mi-am păstrat părinții în amintire, când vorba lui tata tăia și spânzura. Da, ai voie. Nu, nu ai voie. Interiorul și exteriorul nu se potrivesc. Ce arăt. Cum simt. Oare așa simțeau și părinții mei? Așa simțeau adulții copilăriei mele?

Ultima dată când am făcut un drum la Severin, la trecerea de pietoni am trecut pe lângă un chip cunoscut, un bărbat cu un copil de mână. Înapoi pe vremea liceului, bărbatul a fost un băiat de care fetele se fereau. Așa am fost învățată, de anumiți băieți, în special cu apucături violente, să stau departe. Societatea matură a Severinului e alcătuită din societatea de elevi din care am făcut parte. Părinții au devenit bunicii, noi părinții, iar pruncii noștri noi.

În continuare, rolul de părinte nu mă face să mă simt confortabil. Lipsește ceva. Refuz atitudinea gravă, văicăreala și discuțiile despre cât de inteligenți și imposibili sunt copiii de azi. Mara a demonstrat în fața hărții azi că e inteligentă. Face posibilă înțelegerea cu părinții. Am mâncat împreună salată orientală. Am spălat vasele. Am început să mă gândesc la mamanu. Cred sincer că eu nu-mi cunosc cu adevărat mama. Că mamanu nu se cunoaște. O să mă opresc aici. E lung textul. O să reiau în alt articol.

Foto: Bogdan Mosorescu