In 23 octombrie postam pe blog un fragment din Rascola lui Rebreanu. Goliciunea unei femei, Nadina, schitata de un condei romanesc. Inca de atunci am promis sa revin cu o interpretare proprie la text. Aproximativ doua luni am asteptat. Am lepadat din constiinta informatiile despre Rebreanu, despre scriitura lui, romanul lui.
Ingenuu.
Mi-am nivelat documentarea, am tocit-o in asa fel incat azi ma prezint, incantata, candida in fata randurilor rebreniene.
Si o prima constatare m-a mahnit oarecum. Fragmentul ales de mine, decupat din intreg, fara trimitere la autor, ramane doar un simplu text. Unul neindemanatic chiar. Stilul pudibond apleaza in repetate randuri la punctele de suspensie ca tehnica de aţâţare, dar mai ales ca modalitate de sustragere sireata in fata stangaciei.
Cuvintele se insira.
Incipitul apartine descrierii, imediat intrerupta de o justificare, la randul ei filtrata printr-o senzatie. Un martor asigura cele incropite de autor.
Nepriceperea aceasta m-a pus oarecum in incurcatura. Bineinteles ca m-am intrebat de ce?
Rebreanu, barbatul, cu siguranta a iubit, a sifonat cearsafuri, a muscat carne de femeie. Dar in literatura nu si-a permis sa fie sincer. A garnisit putina scriitura cvasierotica intr-o cerneala sfioasa.
Ah, patima tu! Destrabalarea si literatura, scriitorul si barbatul.
Spre final, omul de litere incaleca barbatul. Revine la un sentiment religios, iar Petre suspina asa cum ii sade bine unui personaj romanesc, schitat cu dexteritate, niciodata conturat ca un eminent.
Fa ce te-o indrepta Dumnezeu, cucoana, numai nu zabovi deloc…