Cu fiecare zi strecurata de cer si pierduta de pamant, mamanu devine tot mai mult MAMA. La fel cum observ zilele fetitei si ale bunicii, una incepe sa traiasca, cealalta isi consuma sfarsitul. Desprind de aici doar frumusetea si iubirea.
La 26 de ani, dupa ce am pupat coconia, dupa ce am indragit adolescenta, tineretea imi permite sa afirm ca evenimentele si cartile prezentului meu s-au inlantuit cu viata. Timpul prezent al momentelor fiintei mele s-au fermecat cu coincidente din titluri de carti sau de spectacole.
Astazi citesc Muntele vrajit si tot astazi ma simt vrajita de noua vietuire. Experienta sufleteasca ma incarca de grija, de iubire, de o repozitionare in timp.
Aseara am urmarit noul spectacol al lui Tudor Gheorghe, Chemarea pasarii de acasa. Omul asta surprinde la fiecare aparitie. Compozitia reprezentatiei de ieri a redat muzica poeziei lui Mircea Micu. Muzica lacramoasa, coplesitoare din versurile dedicate mamei.
Notiunea de mama rascoleste si simtamintele mele de foarte putina vreme. Interiorul meu pare sa se transpuna pe scena, pe foaie, din voce de menestrel si condei de scriitor. Alegerile mele sunt de fapt o optiune a sortii, carnea si instinctul retragandu-se in fata vointei preeminente ce haladuieste in fiecare dintre noi.